Parintii toxici – partea II

Parintele indiferent, isi respinge copilul, fiind un parinte nerabdator, rece, care isi indeplineste partial sau deloc rolul de parinte, care nu pretejeaza suficient copilul cand este cazul sa il protejeze, tratandu-l ca pe un adult inainte de vreme. El nu recunoaste copilului stadiile de dezvoltare firesti cu toate inconvenientele lor. Nu isi ia copilul in brate, nu ii ofera atentie, afectiune, protectie, tandrete, mangaiere, nu il asculta cand ii vorbeste, nu este disponibil, este absent (fizic si psihoemotional), nu ii primeste cadourile (desene, floricele), nu este interesat de initiativele si activitatile lui si de a petrece timp cu el.

Are asteptari irealiste fata de copil si isi doreste ca acel copil sa nu il deranjeze si sa fie deja „mare” daca se poate. Acesti parinti nu sunt pregatiti psihologic pentru a avea un copil, se simt frustrati de copil, percepandu-l ca un obstacol pentru libertatea lor. Copilul cu asemenea parinti se simte respins, abandonat, inferior.

Poate deveni ori foarte pasiv, ori foarte rebel, ajungand sa creada despre sine ca nu poate sa faca nimic el insusi si ca mereu are nevoie de suport, sau poate crede opusul, ca poate face „orice” singur si nu are nevoie de nimeni. Acest parinte transmite mesajul : „Nu exista”, „Nu fii tu insuti”, „Nu fii copil” copilului sau.

Distribuie acest articol

Parintii toxici – partea I

Psihoterapeutii vorbesc de adulti, parinti, profesori toxici si mesajele lor toxice. Asa numitii parinti toxici supun copiii la traume cumulative. Parintele toxic are un mod distorsionat de a da atentie copilului si de a fi disponibil : ori este disponibil si ofera atentie prea multa, cand nu i se cere, ori nu ofera deloc atentie, ignora sau violenteaza, lezeaza copilul. Parintele toxic isi trateaza copilul ca pe un obiect, nu ca pe un subiect de sine statator.

Parintele dur, intransigent, sever, brutal, critic, are tendinta de a disciplina copilul, care dupa el trebuie pedepsit daca nu asculta de poruncile date, daca nu este docil, distrugandu-i astfel spontaneitatea si individualitatea. Acest parinte isi ridiculizeaza copilul, nu il accepta asa cum este, il ironizeaza si de fata cu altii, umilindu-l, devalorizandu-l, il eticheteaza, nu fac diferenta intre actiune si faptas „esti incapabil/a, rau/rea, prost/proasta, semeni cu taica-tu, maica-ta, esti urat/a”, se concentreaza asupra lipsurilor copilului, avand mania perfectiunii, nelasandu-i nici o sansa de a avea o stima buna de sine.

Copilului i se dicteaza cu ce sa se joace si cu cine, cum sa isi aranjeze camera, i se invadeaza spatiul personal, i se cotrobaie in lucrurile personale, protestele acestuia fiind pedepsite drastic (fizic, verbal si emotional). Parintele de acest gen nu isi incurajeaza copilul, nu ii recunoaste meritele, talentele. Cere mult si excesiv. Parintele pretinde sa ii fie ascultate regulile, insa el nu le respecta, aceasta destabilizandu-l pe copil si frustrandu-l, isi proiecteaza visele asupra copilului, neconstientizand ca cel mic imita comportamentul lui, nu respecta cererea. Vorbeste si gandeste in locul copilului.

Deciziile luate de acest parinte nu sunt negociate, ci impuse fara drept de apel, pretentiile fiind invers proportionale cu varsta copilului, capacitatile sale si nevoile lui firesti. Copilul trebuie sa fie curat, ordonat, cuminte, exemplar la scoala, „perfect” daca se poate. Asteptarile acestui parinte sunt excesive, traumatizante pentru copil. Riscul de a deveni un adult constipat fizic si psihologic din aceasta cauza este mare.
In aceasta categorie de adulti intra si personalul educational (educatori, invatatori, profesori) care pentru a „disciplina” copilul ii aplica pedepse de genul : stat cu mainile in sus, dat la palma, pus la colt.

Copilul cu un parinte cu multe frustrari si mereu nemultumit de el insusi si de copil, va dezvolta un comportament anxios, nesigur pe el, frustrat la randu-i, manios din cauza nedreptatii aplicate, cu teama permanenta de a nu fi la inaltimea asteptarilor. Va deveni un adult cu stari dese de deprimare ori un rebel furios pe tot ce il inconjoara. Acest parinte transmite mesaje ca : „nu exista, nu gandi ce gandesti tu ci ce gandesc eu, nu reusi, nu fii important”

Distribuie acest articol

Tipuri de violenta

Tipurile de violenta nu se exclud unele pe altele. Adesea daca exista abuz fizic, exista si restul de tipuri de abuzuri.

Exemple de agresiune-violente :

* abuzul fizic, sexual – vatamarile corporale
* ignorarea sentimentelor si nevoilor celuilalt (fie el copil sau adult)
* pretentiile irealiste de la celalalt
* santajul (tu nu ma iubesti, iata cate fac eu pentru tine, bag divort daca nu faci x, o sa ma omor daca nu faci y lucru, daca nu faci asa te pararsesc)
* neglijarea nevoilor fizIce, educative, emotionale ale copiilor
* hartuire sexuala
* refuzul de a asculta punctul de vedere al celuilalt (copil, adult)
* refuzul de a vorbi, tacerea este o forma subtila de abuz pasiv-agresiv
* violenta verbala (esti tampit/a, nenorocit/a, idiot/oata, rau/rea)
* acuzarea, amenintarea injuriile
* tonul ridicat, tipetele, urletele
* ridiculizarile si/sau insultarea parerilor, orientarii sexuale, clasei sociale, talentelor, si/sau varstei
* reprosul si bombaneala („iar nu ai facut”, „numai eu fac”)
* ironia si sarcasmul
* artagul si nemultumirea perpetua – generalizarea („nu ai facut nimic bine, niciodata nu faci nimic bine”)
* criticarea, centrarea numai pe greseli si exagerarea greselilor celeilalte persoane
* comportamente imprevizibile (persoana agresoare acum e calma acum ii sare tandara)
* tipetele si urletele constante ale unei persoane, fara a fi insotite de scuze si recunoasteri ale greselilor dupa „calmare”
* minimalizarea progreselor si calitatilor celuilalt – criticarea si umilirea publica in fata prietenilor, colegilor sau altor persoane
* terorismul conjugal, des intalnit in cuplu, cu implicarea copilului la altercatiile sotilor
* atribuirea copilului a unui rol pentru care nu este pregatit „avocat”, „politist”, confident ( de catre ambii parinti sau doar unul din parinti)
* folosirea copilului de catre un adult din familie, impotriva celuilalt parinte
* privatiunile economice ( mai des abuzul fiind exercitat de barbat asupra femeii si /sau copilului)
* controlul prin orice mijloace ( verificarea telefonului, a jurnalelor, a corespondentei)
* controlul prin putere financiara (controlul cheltuirii banilor dati ca „dar” sau impunerea cheltuirii banilor asa cum doreste persoana care i-a oferit)
* comentariile cu nuanta sexuala (hartuirea femeii de la serviciu, pe strada, in locuri publice)
* rasfatul si supraprotectia, „sufocarea”copiilor de catre adult
* a face pentru celalalt (fie el copil, adult) ceea ce el poate face la momentul acela, impiedicandu-l sa fie autonom
* parentalizarea copilului (copilul care invata de mic sa joace rolul de parinte pentru proprii parinti neresponsabili si toxici)
* privarea de intimitate (copilul care nu are camera lui – chiar daca se poate amenaja o camera a copilului, sau partenerul nu are intimitate)
* intruziunea, incalcarea intimitatii celuilalt (parintii care intra in camera copilului fara sa bata la usa, copilul care intra in camera parintilor cand vrea el si i se permite acest lucru)
* intruziunea in camera de baie in cazul unui copil de peste cinci-sase ani (cand deja este capabil sa fie autonom si sa se autoingrijeasca singur) fara ca acel copil sa permita
* cerinte contradictorii (fii cuminte si de ce nu esti si tu mai curajos?”)
* impunerea celuilalt a preferintelor proprii in materie de imbracaminte, muzica, valori
* folosirea unui membru al familiei drept „tap ispasitor” al tuturor problemelor din familie

Violentele-agresiunile sunt de mai multe tipuri: fizice, verbale, emotional-psihologice. Cele mai greu de demonstrat, mai subtile si care lasa rani adanci in personalitatea oamenilor sunt abuzurile psihologice si verbale. Trauma naste trauma, traumele au legaturi nevazute intre ele, exista de multe ori un lant intreg de traume legate.
Este mai usor sa previi decat sa tratezi, deci este important sa constientizam ce ne-a violentat in copilaria proprie pentru a nu da mai departe violentele copiilor nostri.

Distribuie acest articol

Familii fuzionale (nediferentiate) si familii autonome (diferentiate)

Exista o diferenta intre familiile fuzionale (nediferentiate) si familiile autonome (diferentiate).
In familiile fuzionale indivizii sunt fuzionali (neautonomi la nivel psihologic), pe cand in familiile diferentiate, membrii sunt autentici si autonomi.

In familiile cu membri diferentiati, relatiile sunt de interdependenta, unde fiecare isi indeplineste siesi nevoile, fara sa astepte sa-i satisfaca alt membru nevoile proprii, sau, nu insista sa indeplineasca nevoile altor membri daca acestia nu vor iar ei sunt capabili sa si le implineasca. Exista grade si grade de diferentiere in familii.

Persoanele cu grad de diferentiere ridicat sunt autonome, flexibile in gandire si flexibile in relatii, adaptabile, independente, obiective, rationale, cu inteligenta emotionala dezvoltata. Membrii adulti ai familiei isi folosesc toate rolurile (om, profesionist, sot, sotie, mama, tata), nu doar unul predominant si excesiv; ei iau decizii impreuna, implicandu-i si pe copii daca deciziile ii privesc si pe ei, negociaza democratic valorile fiecaruia, respecta activitatile personale ale celorlalti membri, rezolva disputele prin comunicare (nu prin tacere sau agresivitate), conlucreaza si isi impart activitatile casnice-administrative, astfel incat fiecare sa fie responsabil pentru o activitate in cadrul familiei, au empatie unul fata de altul.

In aceste familii gradul de intimitate este mare, pesoanele exprimandu-si gandurile si sentimentele direct, autentic, nemijlocit, insa tinand cont de sentimentele celorlalti. Membrii nu se tem de sentimentele negative exprimate, ci le incurajeaza, si vorbesc despre ele. Chiar daca exista conflicte, acestea se rezolva fara a se acumula resentimente si a se forma coalitii patologice.

Persoanele nediferentiate – fuzionale sunt rigide atitudinal, cu multe preconceptii si prejudecati, foarte emotionale, nerationale, neautonome (indiferent ce varsta biologica au), dependente emotional, incapabile sa gandeasca cu mintea lor, ci „gandind” cu mintea altora, cu inteligenta emotionala joasa.

Paradoxal, persoanele „emotionale” nu au inteligenta emotionala buna, deoarece unele dintre componentele acestui tip de inteligenta sunt chiar: constientizarea emotiilor, capacitatea de a lucra cu ele, autocontrolul, toleranta crescuta la frustrare. Tocmai aceste componente nu sunt antrenate in persoanele inalt dependente, fuzionale. Ele traiesc in relatii de codependenta.

Intr-o familie disfunctionala, cu membri nediferentiati, este dificil de atins autonomia si individualitate. Nici un membru nu isi cunoaste nevoile proprii, se ingrijeste de nevoile altuia, sau pretinde altui membru de a-i indeplini constant nevoile, neasumandu-si nici unul sentimentele si nevoile proprii. In aceste familii gradul de intimitate este de fapt mic, deoarece membrii lor nu isi exprima direct gandurile si sentimentele, ci „lasa” sa se inteleaga, acest mod de relationare fiind de fapt plin de presupuneri si confuzii. Exprimarea unor sentimente si ganduri este interzisa in astfel de familii si de aici patologia. Mai mult decat atat, presupunerile si neexprimarile directe cresc gradul de fuziune, fiecare membru nestiind ce vrea cu adevarat celalalt. Membrii acestei familii nu se trateaza ca pe niste oameni capabili de a rationa, ci se desconsidera.

Distribuie acest articol

Exercitiu de constientizare a emotiilor si gandurilor

Pot vedea toate fatetele unor probleme sau vad doar „in nuante de alb-negru”, irational, in extreme, generalizez, dramatizez, exagerez o situatie?

Etichetez pe cineva sau o situatie, fara a gandi contextul si nuantele?

Ma observ des vorbind cu „trebuie sa”; ma blamez si blamez pe altii des?

Sunt mereu ingrijorat? Ma comport ca o victima, sunt perfectionist/a, hipercritic/a?

Am tendinta de a avea obiective irealiste? Am pretentii irealiste de la mine si de la altii?

Vreau ca toate lucrurile sa fie facute „perfect”?

Cat de bine imi cunosc si imi identific sentimentele si emotiile?

Fac diferenta intre emotiile adaptative (tensionare,tristete, preocupare, incordare, mahnire, suparare, neliniste, dezamagire, ingrijorare, anxietate minima, stare de deprimare minima) si emotiile dezadaptative ( anxietate, depresie, rusine, vinovatie, disperare, inspaimantare, panica, alarmare, deznadejde) ?

Cat de bine imi accept sentimentele pe care le-am simtit de-a lungul timpului : abandon, nesiguranta, gelozie, invidie, excludere, neputinta, privatiune, neglijare, vulnerabilitate, insatisfactie?

Stiu cand sunt adaptative emotiile pozitive (optimism, veselie, fericire, voiosie, multumire, satisfactie, incantare, entuziasm, jovialitate, dinamism) si cand nu sunt adaptative ?

Stiu sa diferentiez intre starile de : furie, tristete, teama?

Constientizez cand intru intr-o anumita stare?

Stiu sa observ sentimentele si emotiile celor apropiati? Ma pun in pielea lor?

Pot sa accept greselile mele si ale celor din jur?

Ce ma poate ajuta sa analizez o situatie in nuante diferite, rational, realist?

Imi fac un plan pentru a rezolva problemele sau sunt impulsiv/a?

Am timp sa vorbesc cu mine insumi? Sa imi tin un jurnal?

Stiu cum se simt cei apropiati in diferite situatii si cum ar reactiona ei?

Imi cunosc ritmul de lucru? Dar pe al celorlalti?

Imi constientizez limitele personale? Dar pe ale altora?

Stiu sa ma pun in pielea altora?

Atiu sa ma ascult si sa il ascult pe altul?

Cum reactioneaza ceilalti la comportamentul meu?

Ce sentimente si stari trezesc in ceilalti comportarea mea?

Sunt capabil/a sa ascult ceea ce spune celalalt fara sa il contrazic si sa-l critic?

Sunt capabil/a sa inteleg punctul de vedere al celuilalt, chiar daca suntem in contradictie de idei?

Cum ma descurc cand simt furie, frica, tristete?

Stiu cum reactionez la stres?

Cum abordez conflictele la locul de munca?

Cum ma descurc cand un apropiat se afla in dificultate (e stresat, tracasat, trist) ?

Am reusit in ultimul timp sa imi programez viata in asa fel incat sa nu ajung in situatii stresante? Daca nu, cum ar fi de dorit sa gandesc si apoi sa actionez pentru a rezolva situatiile de viata neprevazute cu minim de energie si cu maxim de eficienta?

La ce ma ajuta starea prin care trec la un moment dat? Ce rol are ea pentru mine? (oricat de ciudat ar parea, starile noastre ne ajuta sa ne constientizam problemele si sa ne schimbam pe noi insine)

Care sunt nevoile mele reale?

Ce as putea face sa reactionez mai adaptat intr-o anume situatie?

Imi imaginez mai multe metode de a rezolva o problema sau conflict? Care ar fi acelea?

Iata cateva dintre intrebarile care ne pot ajuta sa fim mai constienti de emotiile noastre, de gandurile si actiunile noastre.

Distribuie acest articol
1 2 3 4 14