Perceptia subiectiva si stresul – Gandirea si stresul

Impactul potential al stresorilor depinde mai putin de calitatile obiective ale stresorului in sine, cat mai ales de trasaturile particulare ale persoanei care trece prin situatiile stresante, de felul cum aceasta percepe stresorii si de modul cum isi percepe propria capacitate de a face fata evenimentului stresant.

Acelasi pahar umplut partial cu apa poate fi considerat de unii pe jumatate gol, iar de altii, pe jumatate plin. Explicatia se afla chiar in persoana care priveste paharul, in perspectiva subiectiva pe care o adopta relativ la realitatea observata. La fel este si in ceea ce priveste stresul cotidian. Acelasi eveniment poate fi o sursa de stres pentru unii, un factor neutru sau chiar un factor stimulent, pentru altii.

Ceea ce difera, este felul in care fiecare individ intelege sau interpreteaza evenimentul respectiv.

Daca o situatie este stresanta sau nu, depinde in mare masura de perspectiva din care o traim, de perceptia care o avem asupra acelei situatii.

Perceptia noastra este influentata de o multitudine de factori : tipul de personalitate si temperamental, experientele din trecut, familia de origine, valorile morale si/sau religioase, nivelul de cultura, educatia primita, mesajele care ne parvin prin mijloacele de comunicare in masa ( televizor, ziare, stiri), si mai important decat orice gandirea.

Gandirea si stresul

Gandirea este unul din factorii interiori cu implicatii complexe in originea stresului. Gandirea are ca rol important prelucrarea informatiilor receptionate prin organele de simt (vaz, auz, miros, gust, tactil).

Gandirea influenteaza in mod profund perceptia noastra despre lucruri, persoane, evenimente, situatii, atitudinea mentala si intreaga noastra personalitate. O parte din gandurile noastre se subordoneaza logicii si ratiunii.

Alte ganduri provin din prejudecati pe care ni le formam datorita lipsei de informatii, a informatiilor incomplete sau denaturate. Voi vorbi despre cateva aspecte de gandire irationala, atitudini mentale care predispun la o percepere stresanta a realitatii.

Egocentrismul, preocuparea excesiva cu propriile probleme, mai ales cu aspectele negative, este o atitudine mentala nefasta in raport cu problema stresului. Prin sufocarea cu reclame care creeaza false nevoi si ne dirijeaza atentia spre ceea ce nu avem, pentru a developa dorinta de a le dobandi, societatea consumatorista accentueaza si alimenteaza aceasta tendinta umana. ( Sfat : faceti o introspectie cu voi insiva si stabiliti-va care sunt propriile voastre nevoi, propriile voaste valori, vedeti cum le puteti obtine, stabiliti-va obiective, scopuri, dar toate acestea in acord cu voi insiva, nicidecum cu asa-zisele valori care ne sunt aratate sau spuse la televizor, in reclame, etc.).

Generelizarea excesiva creeaza conditii favorabile aparitiei stresului. De exemplu , de la realitatea particulara a unei muscaturi de caine, prin generalizare excesiva si nejustificata, se poate ajunge la concluzia ca “toti cainii sunt agresivi, periculosi”. Datorita generalizarii nejustificate, individul poate fi stresat continuu, traind sub imperiul fricii de cainii agresivi.

Selectia filtru prin care eliminati aspectele pozitive ale unei situatii si pastrati sau chiar amplificati aspectele negative. De exemplu, daca la sfarsitul zilei va duceti toate sarcinile la bun sfarsit, dar ati avut o scapare marunta,va concentrati exclusiv asupra acesteia, neputand sa va bucurati de realizarile semnificative ale muncii voastre.

Autoinvinovatirea este o alta forma de gandire irationala. Cand se intampla ceva rau va considerati automat vinovat.

Gandirea dihotomica( alb sau negru) consta intr-o tendinta accentuata spre simplificarea materialului gandirii, spre reflectarea schematica a realitatii. Datorita acestei forme de gandire irationala, lucrurile sunt considerate ori bune, ori rele, situatiile sunt vazute in alb sau negru. Nu exista cale de mijloc, nu exista nuante sau griuri intermediare. Realitatea este incadrata exclusiv in doua categorii extreme. Mecanismul mental despre care v-am vorbit aici este inrudit cu cel al exagerarii, aceasta fiind o forma si mai raspandita a aceleiasi deficiente de gandire.

Fatalismul sau convingerea irationala ca, indiferent de dovezile contrare, lucrurile vor merge prost. Ca de exemplu, oricat de bine ai fi pregatit, vei pica examenul. Obisnuinta mentala de a vedea lucrurile prin prisma deznodamantului celui mai catastrofal este una dintre cele mai paguboase deprinderi de gandire.

Vestea buna este ca pesimismul are leac, iar atitudinile negative pot fi schimbate. Deprinderile noastre mentale pot fi corectate. Necesita timp si perseverenta ca acelui flux de ganduri negative care curge necontenit prin mintea noastra sa-i dam o turnura pozitiva, insa cu efort de vointa sustinuta veti reusi.

Persoanele care reusesc sa-si controleze gandurile irationale negative devin persoane optimiste care experimenteaza un nivel scazut de stres si au aptitudini mai dezvoltate de a face fata provocarilor vietii. Perspectiva pozitiva asupra vietii ne ofera posibilitatea de a contracara mai eficient situatiile stresante, aceasta ducand la reducerea efectelor stresului asupra organismului.

Distribuie acest articol

Psihoterapie

Psihoterapia de Familie imbunatateste, armonizeaza relatiile, dezvolta capacitatea de a face fata problemelor, dezvolta comunicarea si schimba felul in care percepeti si acceptati nevoile si sentimentele celorlalti.

Psihoterapia de Cuplu.  Pentru ca relatiile dintre parteneri sunt foarte complexe si pentru ca fiecare partener vine in relatie cu o istorie personala, cu experientele sale si cu sentimente legate de trecut, se ajunge de multe ori la o lipsa mare de comunicare intre cei doi, la insatisfactie si chiar resentimente.

Astfel, psihoterapia de cuplu iti poate oferi perspective noi, suport pentru a-ti vindeca relatia sau pentru a descoperi ceea ce-ti doresti cu adevarat de la ea.

Dificultatile care apar intr-un cuplu si care pot fi abordate in terapie sunt legate de intimitate, putere, control, luarea deciziilor, etc.

Psihoterapia Copilului si Adolescentului ofera copiilor si adolescentilor sprijin emotional, suport in rezolvarea conflictelor, ii ajuta sa isi inteleaga sentimentele si dificultatile, ii invata sa gaseasca solutii noi pentru probleme vechi.

Adolescentii vad de cele mai multe ori psihoterapia ca pe contextul in care se pot privi pe ei insisi, se pot concentra asupra propriei persoane, asupra experientelor si relatiilor cu ceilalti, asupra conflictelor din familie, cu colegii sau isi descopera sperantele, visurile si temerile.

Scopurile unei psihoterapii pentru copii sau adolescenti pot fi specifice (rezolvarea anumitor simptome, schimbari de comportament, etc.) sau mai generale (diminuarea anxietatii, imbunatatirea stimei de sine, etc.).

Unele dintre problemele pentru care adolescentii vin la terapie sunt: conflicte in familie, abuz, adictii, stima de sine scazuta, auto-mutilari, ganduri suicidare, tulburari alimentare, esec scolar, anxietate, etc.

Problemele copiilor care vin la terapie pot fi:  enurezis, ticuri, crize de furie, retragere din diverse activitati, esec scolar, absenteism, hiperactivitate, agresivitate excesiva, timiditate, anxietate, etc.

Psihoterapia presupune un spatiu sigur, confidential, in care te simti acceptat si unde terapeutul te sustine si te indruma in descoperirea propriilor RESURSE de adaptare cu ceilalti si cu situatiile de viata.

Psihoterapia nu inseamna ca vei primi sfaturi si nici ca terapeutul tau va face lucruri in locul tau, ci iti va fi ghid pentru ca tu sa descoperi ceea ce este cel mai bine pentru tine.

Sedintele de psihoterapie sunt confidentiale, dureaza 50 – 60 de minute si in principiu zilele si orele programarilor tale se vor pastra pe tot parcursul terapiei.

Distribuie acest articol

Dezvoltarea socio-emotionala la copilul de 5-7 ani

Dezvoltarea emotionala si dezvoltarea sociala a copilului sunt aspecte esentiale in evolutia sa.

Dezvoltarea sociala consta in achizitionarea abilitatilor de relationare cu alte persoane (adulti si copii). Relatiile cu adultii se refera la capacitatea copilului de a manifesta incredere si a interactiona usor cu acestia, de a le recunoaste diferitele roluri si a-i percepe ca persoane care ii orienteaza, sprijina in ceea ce fac, gandesc, simt. Prin interactiuni cu alti copii, se exerseaza capacitatea de a mentine relatii de prietenie, de a cere si a oferi ajutor altui copil, de a apartine unui grup.

Dezvoltarea emotionala vizeaza in special formarea conceptului de sine a copilului prin modul in care se percepe ca fiinta unica, reactioneaza, recepteaza, interpreteaza reactiile, trairile emotionale ale celorlalti in interactiunile pe care le stabileste cu acestia. Deasemenea, dezvoltarea emotionala vizeaza dezvoltarea capacitatii de autoreglare a propriilor trairi emotionale, precum si capacitatile copilului de a recunoaste, exprima si intelege trairile emotionale atat ale sale cat si ale celorlalti si de a le raspunde adecvat.

In continuare va voi oferi cateva exemple de strategii si activitati care faciliteaza dezvoltarea  copilului. Acestea indica ceea ce facem impreuna cu copiii, nu ceea ce facem cu copiii.

  • Facilitati interactiunile cu adultii in diverse contexte sociale si incurajati comunicarea cu acestia si participarea la actiuni (de exemplu sa ceara informatii, sa raspunda la intrebari).Discutati despre ce inseamna san u vorbesti in acelasi timp cu ceilalti, sa iti astepti randul, sa ai un ton potrivit. In gradinita sau familie, jucati-va de-a cumparatorul si vanzatorul, medicul si pacientul.
  • Manifestati respect si incredere fata de copil, discutati despre relatiile cu ceilalti, despre activitatile zilnice si evenimente semnificative pe care le-a trait.
  • Oferiti un model adecvat de comunicare evitand intreruperea copilului atunci cand acesta vorbeste.
  • Oferiti sugestii copilului pentru a se descurca singur/a atunci cand cere ajutorul si incurajati-i sa rezolve problema.
  • Cand un copil face o greseala, discutati cu el/ea despre ce a invatat din asta.
  • Numiti in mod regulat comportamentele positive de intrajutorare astfel incat copiii sa fie motivate sa le repete sip e viitor sa le identifice singuri.
  • Incurajati copilul sa-si exprime parerea, sa identifice mai multe variante de rezolvare a unei situatii.
  • Oferiti copilului posibilitatea de a se familiariza cu o persoana din perspectiva mai multor roluri, in diverse contexte sociale. Realizati vizite la diferite institutii pentru a se familiarize cu diverse profesii (vizita la biblioteca, la spital, la coafor, la Politie, la o fabrica etc.) unde lucreaza parintii si nu numai.
  • Comunicati cu claritate regulile si comportamentele asteptate, argumentand.
  • Incurajati autoevaluarea copilului sin u faceti comparatii cu alti copii; copiii devin critici cu ei insisi in caz de esec.
  • Dati deopotriva fetelor si baietilor posibilitatea de a-si exersa controlul furiei (s-a constatat ca mamele si tatii accepta mai bine exprimarea furiei la baieti decat la fete). Invatati-i pe baieti sa acorde mai mare atentie suferintei celorlalti si atat mamele, cat si tatii sa vorbeasca cu baietii despre emotii pozitive si despre tristete.
  • Discutati cu copiii despre muzica si emotii.
  • Implicate copiii in diferite activitati artistice( picture, colorat) si intrebati-i ce fac si cum anume se simt. Ascultati-i cu atentie si oferiti-le sprijin spunand “inteleg” sau “si apoi”.
  • Incurajati copiii, oferind intariri pozitive ori de cate ori acestia au facut fata unei situatii frustrante, precizandu-le exact ceea ce au facut, in acest fel veti promova realizarea a cat mai multe comportamente pozitive de catre copii.

 

 

Distribuie acest articol

Logopedie-recomandari generale pentru parinti

Recomandari pentru parinti (Ecaterina Vrasmas, 2007) :

Problemele de vorbire, scriere, citire sau exprimare ale copiilor se rezolva daca stim sa le identificam cat mai devreme si daca folosim metode adecvate specificului dificultatii.

In general, copiii incep sa rosteasca clar cuvintele de la un an, iar propozitii de la doi ani.Daca sesizati anumite probleme, nu ezitati sa mergeti la un logoped. El va va spune daca este cazul sa incepeti un program special si ce exercitii sa realizati.

Nu trebuie sa amanati rezolvarea problemelor in speranta ca acestea se vor rezolva de la sine pe masura ce copilul creste. Riscati agravarea acestora si efortul pentru recuperare va fi mult mai mare.

Logopedul poate fi consultat pentru a examina copilul, pentru stabilirea obiectivelor si a metodelor celor mai adecvate de corectare.

Orice interventie logopedica incepe de la identificarea cauzelor, de aceea trebuie sa colaborati cu logopedul, sa observati copilul si sa discutati impreuna pentru a le stabili corect, tinand seama de dezvoltarea si evolutia copilului.

Trebuie sa va fie cunoscute etapele urmarite de interventia logopedica, ca si progresele obtinute. Acestea vor fi criterii de observare si evaluare a limbajului la copilul respectiv. Depasirea dificultatilor depinde de parinti, educatori si logoped. Toti trebuie sa lucreze in echipa. Prin colaborare, prin directionarea eforturilor spre aceleasi obiective si adoptarea unei atitudini comune, pozitive si flexibile, copilul va beneficia de un ajutor eficient si va face progrese stabile in ritmul propriu.

Nu uitati ca fiecare copil este unic. Ritmul sau, stilul sau de a invata, modul sau de a reactiona la conflicte si la probleme este diferit. Aveti rabdare si orientati dezvoltarea lui intr-o maniera pozitiva.

Nu trebuie sa manifestam iritare sau nerabdare fata de nereusitele copilului. De multe ori trebuie sa ne asumam aceste nereusite, pentru ca noi, adultii, suntem cei care il crestem, il sprijinim si-l ingrijim. Numai intelegand nevoile copilului ne vom apropia de universul lui real si vom putea sa-l ajutam.

Dezvoltarea copilului depinde in primul rand de mediul in care traieste. Un climat in care ii sunt asigurate protectia si afectiunea este absolut necesar pentru o evolutie normala. Numai intr-un mediu securizant se pot stabili relatii de comunicare firesti.

Nu uitati ca si colaborarea dumneavoastra cu logopedul este un model de viata din care copilul poate invata.

 

Distribuie acest articol

Stresul post-traumatic

pOriginile stresului post-trumatic :

  • Intensitatea si incontrolabilitatea stresorului :

– cu cat traumatismul este mai puternic sau intervine subit, este neobisnuit, imprevizibil, incontrolabil si prelungit, cu atat exista mai multe victime.

– mecanismele de conditionare explica legatura dintre situatiile care, direct sau simbolic, reamintesc situatia in care a avut loc traumatismul initial.

– pacientul este conditionat de stimuli externi (foc de arma, zgomot puternic, tipat, etc) sau interni (frica de reactiile fizice legate de emotii).

– unul dintre modurile de a lupta impotriva acestor stari este acela de a stopr orice emotie pentru ca senzatiile fizice ale emotiei evoca traumatismul.

  • Vulnerabilitatea genetica si biologica

–         studii efectuate pe familii si pe gemeni mono si bizigoti au certificat transmiterea genetica a acestor reactivitati exagerate.

  • Scheme cognitive de control

–         persoanele care au suferit de stres post-traumatic au atentia selectiva in raport cu evenimentele potential amenintatoare, deoarece in cazul lor se activeaza retelele de anxietate mobilizate la momentul traumatismului.

  • Personalizarea cauzelor din care s-a produs evenimentul

– aprecierea subiectiva a caracterului amenintator al situatiei si sensul pe care un pacient il va da traumatismului, participa la mentinerea stresului post-traumatic. Interpretarile oscileaza intre doi poli : responsabilitatea si vinovatia fata de traumatism si iluzia ca lumea trebuie sa fie intotdeauna justa si previzibila.

Criteriile stresului post-traumatic :

Factorii cauzatori de stres : violul, incestul, accidentele de masina sau de avion, catastrofele naturale (cutremure, inundatii), a asista la moartea cuiva, etc.

–         expunerea la un eveniment traumatic ce reprezinta doua caracteristici : amenintarea cu moartea, ranirea sau punerea in pericol a integritatii psihice a propriei persoane sau a celorlalti ; raspunsul a fost o teama intense, un sentiment de neputinta sau de groaza ( sau agitatie in cazul copiilor).

–         evenimentul este retrait in permanenta sub forma: 1. amintirilor intruzive 2. a viselor recurente sau a cosmarurilor 3. impresiei ca situatia traumatica se va repeat (flash-back) 4. sentimentelor de disperare 5. reactiilor fiziologice ce se traduc prin simptome de anxietate.

–         evitare ( 3 simptome din 7) :

  • sunt evitate gandurile, conversatiile, sentimentele asociat cu traumatismul
  • sunt evitate si situatiile care amintesc de traumatism
  • uitare partiala a traumei
  • inactivitate
  • detasare de viata
  • blocaj afectiv: emotiile se aplatizeaza
  • senzatia ca viitorul este compromis.

–       activare emotionala (cel putin 2 dintre simptome) :

  • somn perturbat
  • iritabilitate
  • dificultati de concentrare
  • hipervigilenta (subiectul pandeste potentiale pericole)
  • reactii exaggerate de tresarire

– durata depaseste 1 luna.

– dezgust si interferenta puternica in viata sociala, personala si profesionala.

Terapia cognitiv- comportamentala :

Tehnici : metode de modificare a gandurilor si emotiilor cu prescriptii de infruntare directa a situatiilor, gestionarea stresului, joc de rol, punerea in discutie a unor ganduri automate mai realiste, menite sa restructureze dialogul intern care intretine frica, relaxarea care ii ofera pacientului modalitatea de a-si reduce raspunsurile neurovegetative.

Ritmul, durata si numarul de sedinte trebuie adaptat in functie de fiecare pacient.

Principala dificultate a tratamentului este obtinerea unei relatari cat mai amanuntite a traumatismului. Sansele de a depasi traumatismul cresc pe masura ce subiectul reuseste sa se destainuie, insa cel mai multi evita sa o faca. Acesti pacienti vor refuza terapiile care ii pun in contact cu gandurile si emotiile pe care nu vor sa le retraiasca. Emotiile sunt totusi traite involuntar sub forma de flash-back-uri.

Scopul terapiei cognitiv- comportamentale este obtinerea unei “retrageri a emotiilor”, care sa conduca la modificarea schemelor de pericol si la o ridicare a pragului de alarma.

Terapeutul favorizeaza o serie de experiente emotionale care sa anuleze schemele de pericol prin informatii noi, incompatibile cu frica. “Retragerea emotiilor” trebuie sa aibe loc la nivelul situatiei evocatoare de teama, raspunsurilor fiziologice si al semnificatiilor atribuite evenimentelor, in scopul formarii unor amintiri pe care pacientul sa se poata baza, infruntand din nou viata.

 

Distribuie acest articol
1 5 6 7 8 9 11