Dezvoltarea socio-emotionala la copilul de 5-7 ani

Dezvoltarea emotionala si dezvoltarea sociala a copilului sunt aspecte esentiale in evolutia sa.

Dezvoltarea sociala consta in achizitionarea abilitatilor de relationare cu alte persoane (adulti si copii). Relatiile cu adultii se refera la capacitatea copilului de a manifesta incredere si a interactiona usor cu acestia, de a le recunoaste diferitele roluri si a-i percepe ca persoane care ii orienteaza, sprijina in ceea ce fac, gandesc, simt. Prin interactiuni cu alti copii, se exerseaza capacitatea de a mentine relatii de prietenie, de a cere si a oferi ajutor altui copil, de a apartine unui grup.

Dezvoltarea emotionala vizeaza in special formarea conceptului de sine a copilului prin modul in care se percepe ca fiinta unica, reactioneaza, recepteaza, interpreteaza reactiile, trairile emotionale ale celorlalti in interactiunile pe care le stabileste cu acestia. Deasemenea, dezvoltarea emotionala vizeaza dezvoltarea capacitatii de autoreglare a propriilor trairi emotionale, precum si capacitatile copilului de a recunoaste, exprima si intelege trairile emotionale atat ale sale cat si ale celorlalti si de a le raspunde adecvat.

In continuare va voi oferi cateva exemple de strategii si activitati care faciliteaza dezvoltarea  copilului. Acestea indica ceea ce facem impreuna cu copiii, nu ceea ce facem cu copiii.

  • Facilitati interactiunile cu adultii in diverse contexte sociale si incurajati comunicarea cu acestia si participarea la actiuni (de exemplu sa ceara informatii, sa raspunda la intrebari).Discutati despre ce inseamna san u vorbesti in acelasi timp cu ceilalti, sa iti astepti randul, sa ai un ton potrivit. In gradinita sau familie, jucati-va de-a cumparatorul si vanzatorul, medicul si pacientul.
  • Manifestati respect si incredere fata de copil, discutati despre relatiile cu ceilalti, despre activitatile zilnice si evenimente semnificative pe care le-a trait.
  • Oferiti un model adecvat de comunicare evitand intreruperea copilului atunci cand acesta vorbeste.
  • Oferiti sugestii copilului pentru a se descurca singur/a atunci cand cere ajutorul si incurajati-i sa rezolve problema.
  • Cand un copil face o greseala, discutati cu el/ea despre ce a invatat din asta.
  • Numiti in mod regulat comportamentele positive de intrajutorare astfel incat copiii sa fie motivate sa le repete sip e viitor sa le identifice singuri.
  • Incurajati copilul sa-si exprime parerea, sa identifice mai multe variante de rezolvare a unei situatii.
  • Oferiti copilului posibilitatea de a se familiariza cu o persoana din perspectiva mai multor roluri, in diverse contexte sociale. Realizati vizite la diferite institutii pentru a se familiarize cu diverse profesii (vizita la biblioteca, la spital, la coafor, la Politie, la o fabrica etc.) unde lucreaza parintii si nu numai.
  • Comunicati cu claritate regulile si comportamentele asteptate, argumentand.
  • Incurajati autoevaluarea copilului sin u faceti comparatii cu alti copii; copiii devin critici cu ei insisi in caz de esec.
  • Dati deopotriva fetelor si baietilor posibilitatea de a-si exersa controlul furiei (s-a constatat ca mamele si tatii accepta mai bine exprimarea furiei la baieti decat la fete). Invatati-i pe baieti sa acorde mai mare atentie suferintei celorlalti si atat mamele, cat si tatii sa vorbeasca cu baietii despre emotii pozitive si despre tristete.
  • Discutati cu copiii despre muzica si emotii.
  • Implicate copiii in diferite activitati artistice( picture, colorat) si intrebati-i ce fac si cum anume se simt. Ascultati-i cu atentie si oferiti-le sprijin spunand “inteleg” sau “si apoi”.
  • Incurajati copiii, oferind intariri pozitive ori de cate ori acestia au facut fata unei situatii frustrante, precizandu-le exact ceea ce au facut, in acest fel veti promova realizarea a cat mai multe comportamente pozitive de catre copii.

 

 

Distribuie acest articol

Logopedie-recomandari generale pentru parinti

Recomandari pentru parinti (Ecaterina Vrasmas, 2007) :

Problemele de vorbire, scriere, citire sau exprimare ale copiilor se rezolva daca stim sa le identificam cat mai devreme si daca folosim metode adecvate specificului dificultatii.

In general, copiii incep sa rosteasca clar cuvintele de la un an, iar propozitii de la doi ani.Daca sesizati anumite probleme, nu ezitati sa mergeti la un logoped. El va va spune daca este cazul sa incepeti un program special si ce exercitii sa realizati.

Nu trebuie sa amanati rezolvarea problemelor in speranta ca acestea se vor rezolva de la sine pe masura ce copilul creste. Riscati agravarea acestora si efortul pentru recuperare va fi mult mai mare.

Logopedul poate fi consultat pentru a examina copilul, pentru stabilirea obiectivelor si a metodelor celor mai adecvate de corectare.

Orice interventie logopedica incepe de la identificarea cauzelor, de aceea trebuie sa colaborati cu logopedul, sa observati copilul si sa discutati impreuna pentru a le stabili corect, tinand seama de dezvoltarea si evolutia copilului.

Trebuie sa va fie cunoscute etapele urmarite de interventia logopedica, ca si progresele obtinute. Acestea vor fi criterii de observare si evaluare a limbajului la copilul respectiv. Depasirea dificultatilor depinde de parinti, educatori si logoped. Toti trebuie sa lucreze in echipa. Prin colaborare, prin directionarea eforturilor spre aceleasi obiective si adoptarea unei atitudini comune, pozitive si flexibile, copilul va beneficia de un ajutor eficient si va face progrese stabile in ritmul propriu.

Nu uitati ca fiecare copil este unic. Ritmul sau, stilul sau de a invata, modul sau de a reactiona la conflicte si la probleme este diferit. Aveti rabdare si orientati dezvoltarea lui intr-o maniera pozitiva.

Nu trebuie sa manifestam iritare sau nerabdare fata de nereusitele copilului. De multe ori trebuie sa ne asumam aceste nereusite, pentru ca noi, adultii, suntem cei care il crestem, il sprijinim si-l ingrijim. Numai intelegand nevoile copilului ne vom apropia de universul lui real si vom putea sa-l ajutam.

Dezvoltarea copilului depinde in primul rand de mediul in care traieste. Un climat in care ii sunt asigurate protectia si afectiunea este absolut necesar pentru o evolutie normala. Numai intr-un mediu securizant se pot stabili relatii de comunicare firesti.

Nu uitati ca si colaborarea dumneavoastra cu logopedul este un model de viata din care copilul poate invata.

 

Distribuie acest articol

Stresul post-traumatic

pOriginile stresului post-trumatic :

  • Intensitatea si incontrolabilitatea stresorului :

– cu cat traumatismul este mai puternic sau intervine subit, este neobisnuit, imprevizibil, incontrolabil si prelungit, cu atat exista mai multe victime.

– mecanismele de conditionare explica legatura dintre situatiile care, direct sau simbolic, reamintesc situatia in care a avut loc traumatismul initial.

– pacientul este conditionat de stimuli externi (foc de arma, zgomot puternic, tipat, etc) sau interni (frica de reactiile fizice legate de emotii).

– unul dintre modurile de a lupta impotriva acestor stari este acela de a stopr orice emotie pentru ca senzatiile fizice ale emotiei evoca traumatismul.

  • Vulnerabilitatea genetica si biologica

–         studii efectuate pe familii si pe gemeni mono si bizigoti au certificat transmiterea genetica a acestor reactivitati exagerate.

  • Scheme cognitive de control

–         persoanele care au suferit de stres post-traumatic au atentia selectiva in raport cu evenimentele potential amenintatoare, deoarece in cazul lor se activeaza retelele de anxietate mobilizate la momentul traumatismului.

  • Personalizarea cauzelor din care s-a produs evenimentul

– aprecierea subiectiva a caracterului amenintator al situatiei si sensul pe care un pacient il va da traumatismului, participa la mentinerea stresului post-traumatic. Interpretarile oscileaza intre doi poli : responsabilitatea si vinovatia fata de traumatism si iluzia ca lumea trebuie sa fie intotdeauna justa si previzibila.

Criteriile stresului post-traumatic :

Factorii cauzatori de stres : violul, incestul, accidentele de masina sau de avion, catastrofele naturale (cutremure, inundatii), a asista la moartea cuiva, etc.

–         expunerea la un eveniment traumatic ce reprezinta doua caracteristici : amenintarea cu moartea, ranirea sau punerea in pericol a integritatii psihice a propriei persoane sau a celorlalti ; raspunsul a fost o teama intense, un sentiment de neputinta sau de groaza ( sau agitatie in cazul copiilor).

–         evenimentul este retrait in permanenta sub forma: 1. amintirilor intruzive 2. a viselor recurente sau a cosmarurilor 3. impresiei ca situatia traumatica se va repeat (flash-back) 4. sentimentelor de disperare 5. reactiilor fiziologice ce se traduc prin simptome de anxietate.

–         evitare ( 3 simptome din 7) :

  • sunt evitate gandurile, conversatiile, sentimentele asociat cu traumatismul
  • sunt evitate si situatiile care amintesc de traumatism
  • uitare partiala a traumei
  • inactivitate
  • detasare de viata
  • blocaj afectiv: emotiile se aplatizeaza
  • senzatia ca viitorul este compromis.

–       activare emotionala (cel putin 2 dintre simptome) :

  • somn perturbat
  • iritabilitate
  • dificultati de concentrare
  • hipervigilenta (subiectul pandeste potentiale pericole)
  • reactii exaggerate de tresarire

– durata depaseste 1 luna.

– dezgust si interferenta puternica in viata sociala, personala si profesionala.

Terapia cognitiv- comportamentala :

Tehnici : metode de modificare a gandurilor si emotiilor cu prescriptii de infruntare directa a situatiilor, gestionarea stresului, joc de rol, punerea in discutie a unor ganduri automate mai realiste, menite sa restructureze dialogul intern care intretine frica, relaxarea care ii ofera pacientului modalitatea de a-si reduce raspunsurile neurovegetative.

Ritmul, durata si numarul de sedinte trebuie adaptat in functie de fiecare pacient.

Principala dificultate a tratamentului este obtinerea unei relatari cat mai amanuntite a traumatismului. Sansele de a depasi traumatismul cresc pe masura ce subiectul reuseste sa se destainuie, insa cel mai multi evita sa o faca. Acesti pacienti vor refuza terapiile care ii pun in contact cu gandurile si emotiile pe care nu vor sa le retraiasca. Emotiile sunt totusi traite involuntar sub forma de flash-back-uri.

Scopul terapiei cognitiv- comportamentale este obtinerea unei “retrageri a emotiilor”, care sa conduca la modificarea schemelor de pericol si la o ridicare a pragului de alarma.

Terapeutul favorizeaza o serie de experiente emotionale care sa anuleze schemele de pericol prin informatii noi, incompatibile cu frica. “Retragerea emotiilor” trebuie sa aibe loc la nivelul situatiei evocatoare de teama, raspunsurilor fiziologice si al semnificatiilor atribuite evenimentelor, in scopul formarii unor amintiri pe care pacientul sa se poata baza, infruntand din nou viata.

 

Distribuie acest articol

Despre cancer

Pentru pacient sau rudele sale, aflarea diagnosticului de cancer este un moment traumatizant. Este ca si cum totul s-ar sfarsi si nimic nu mai e ca inainte. Treptat, depasind socul, pacientul ia o decizie : va fi increzator si va lupta cu boala sau va alege depresia, retragerea, demisia in fata unei astfel de provocari.

Multi nu au insa ocazia sa ia o decizie pentru ca nu afla niciodata diagnosticul. In incercarea de a-i proteja, rudele solicita medicilor sa ascunda adevaratul diagnostic. Astfel pacientul ajunge sa suporte boala, efectele secundare ale tratamentelor al caror scop nu-l stie, incertitudinea si suspiciunea permanenta ca sfarsitul ii este aproape.

Sprijinul unui psiholog clinician poate fi uril medicului care trebuie sa fie pregatit sa faca fata reactiei pacientului, care poate fi foarte diferita, de la soc, frica, anxietate, tristete, manie, revolta, rusine, vina, pana la acceptarea diagnosticului, provocare, antrenare in lupta. Acestea din urma pot aparea dupa momentul initial de soc.

Psihologul clinician  realizeaza diagnosticul in evaluarea clinica, evalueaza severitatea bolii, pune diagnostic psihologic care vizeaza starea emotionala si personalitatea pacientului.

Ne propunem un  tratament psihologic privind castigarea unei autonomii a pacientului, invatarea despre sine, adaptarea psihologica la eventualele mutilari, imbunatatirea relatiilor interpersonale. Psihologul clinician care asigura consiliere si suport bolnavului si familiei il poate ajuta pe acesta sa-si modifice stilul de viata, principiile. Bolnavul poate fi invatat sa-si gestioneze timpul, viata, sa recapete controlul pierdut din cauza tratamentelor, a efectelor secundare ale medicamentelor.

Cele mai multe medicamente au ca efecte secundare stari confuzionale, depresii severe, anxietate, inapetenta, lipsa fortei fizice, cefalee (dureri de cap), greturi, modificari de dispozitie, alterarea starilor de constienta, etc. Sprijinul psihologului poate ajuta la ameliorarea starii generale.

Se cere si implicarea familiei, aceasta constituind un alt obiectiv important al tratamentului – incurajarea celor din jur in sensul oferiri  suportului emotional de care pacientul are nevoie. Membrii familiei trebuie instruiti cu privire la reactiile date de boala canceroasa pentru a sti cum sa se comporte.

Este bine sa se tina cont de cateva aspecte importante si anume de doliul dupa eul pierdut ( este fireasca o perioada de tristete ce face trecerea spre un nou tip de viata), pierderea controlului, viitorul nesigur, durerea ( se pot folosi metode de distragere, de relaxare,reducerea durerii prin asigurarea de suport), cura e mai grea decat boala ( pacientii sunt coplesiti de efecte secundare, doresc sa renunte si au nevoie de support psihologic).

Cancerul poate determina si tulburari precum : anxietatea, depresie, stress post-traumatic, abuzul de substante, etc.

Anxietatea poate sa fie o stare permanenta pe care pacientul o resimte in timpul investigatiilor, comunicarii diagnosticului, tratamentului si controalelor.

Anxietatea creste cu cat boala canceroasa evolueaza si tratamentul este mai agresiv. In acelasi timp insa poate fi doar o parte normala a adaptarii la boala.

Uneori anxietatea poate motiva pacientul sa faca pasi spre eliminarea acestei frici prin obtinerea de informatii prin angajarea in tratament.

Insa si cei care au experimentat anxietatea  inainte de diagnosticare pot ajunge la atacuri de panica. Anxitatea este cu atat mai mult intalnita la pacientii care intampina dificultati in comunicarea cu familia.

Educatia nu trebuie sa lipseasca , bolnavul de cancer cat si familia au nevoie sa fie informati despre ce va urma.

Pe langa aspectele strict medicale pot fi identificate si erorile de gandire, distorsiunile cognitive, suprageneralizari( pacientii spun ca nu mai pot functiona), personalizarea/supraestimarea relatiei dintre propria persoana si evenimentul dramatic “sunt o persoana slaba”, perceperea bolii ca pe o pedeapsa, gandirea ilogica “am cancer, nu am nici o sansa”.

Este extrem de importanta incurajarea spiritului de lupta, psihologul va stimula dorinta de a invata despre boala si de a participa la tratament ( aceasta se poate realize prin psihoterapie pentru tulburari de adaptare, terapie cognitiv-comportamentala, terapie sugestiva)

Un semn bun este atunci cand bolnavul dupa ce afla diagnosticul, dupa ce isi recapata increderea in sine si propriul destin, dupa ce trece de hoas incepe sa-si puna in ordine probleme mereu amanate. Este o orientare spre viata, aici poate fi ajutat si de sedinte de psihoterapie unde poate merge insotit de partener. Acesta din urma poate intelege ce simte bolnavul, iar exprimarea trairilor ambilor parteneri creste coeziunea cuplului.

Se poate incerca si terapia de grup in care sunt inclusi si “invingatorii”, cei care au luptat cu boala si au reusit sa se reface. Desintele de psihoterapie pot deasemenea sa scada anxietatea cauzata de spitalizare, tratamente lungi si dureroase, efecte secundare ( caderea parului, greturi, etc). De astfel de sedinte pot beneficia si cei care au invins cancerul pentru ca cei mai multi raman cu frica recidivei.


 

 

Distribuie acest articol

10 sfaturi – atac de panica

10 sfaturi pe care trebuie sa le tina minte pacientul in timpul unui atac de panica (Fensterheim si Jean Baer, 1977)

  1. Nu conteaza daca subiectul se simte ingrozitor, nesigur sau are o senzatie de irealitate. Aceste stari nu reprezinta altceva decat exagerarea unor reactii normale la stres.

2.  Aceste stari nu reprezinta un indiciu ca subiectul este foarte bolnav. Trairile respective sunt foarte neplacute, il sperie pe individ, dar nu sunt periculoase, astfel incat nu i se poate intampla nimic mai rau decat si-ar fi putut inchipui.

3.  Pacientul trebuie sa lase trairile respevtive sa se deruleze. Incercarile de a le reprima nu fac decat sa le intensifice. In momentul in care se declanseaza un atac de panica, subiectul trebuie sa inspire adanc si apoi sa expire prelungit, spunandu-si ca starile proaste il parasesc. Pacientul nu trebuie sa lupte impotriva atacului de panica, acesta fiind acceptat ca atare.

4.  Subiectul trebuie sa faca tot posibilul pentru a se simti cat mai bine, fara a iesi din situatia psihotraumatizanta. Astfel, daca el se afla pe strada, se poate sprijini de un zid, daca se afla intr-un magazine aglomerat, se poate refugia intr-un colt mai linistit.

5.  Nu este indicat ca subiectul sa adauge la panica sa gandurile negative cu privire la ceea ce se petrece (“De ce nu sunt si eu la fel ca alti oameni normali?”; “De ce trebuie sa trec prin toate astea?”,etc). Daca subiectul accepta situatia ca atare, lucrul de care se teme cel mai mult nu se intampla.

6.  Pacientul nu trebuie sa-si spuna in gand ca se intampla ceva ingrozitor si ca singura solutie e sa iasa imediat din situatie, ci sa-si repete in gand :” Nu voi cadea, nu voi lesina, nu voi muri, nu-mi voi pierde controlul”.

7.  Trebuie sa acordam fricii noastre timpul necesar pentru a disparea fara s-o luam neaparat la fuga.

8.  Pacientul trebuie sa priveasca situatiile anxiogene, precum si trairile sale ca pe niste ocazii pentru a exersa autocontrolul.

9.  O metoda eficienta consta in distragerea atentiei de la ceea ce se petrece in corpul sau in psihicul subiectului. Este mult mai indicat ca acesta sa priveasca in jur, sa fie atent la cladire, la ceilalti oameni, la masini etc.

10.  Cand atacul de panica se produce, pacientul trebuie sa relaxeze corpul, sa inspire si sa expire profund, lasand lucrurile sa-si urmeze cursul.

 

Distribuie acest articol
1 6 7 8 9 10 11