Sa ne jucam fara jucarii

Joaca nu implica obligatoriu jucarii propriu-zise. Micutii abandoneaza repede jucariile in favoarea obiectelor reale si a situatiilor din viata obisnuita. Adultul nu lasa copilul liber decat in jocurile sale si, mai ales, cu jucariile sale. Si totusi copilul este atras mai ales de ceea ce ii permite sa se adapteze lumii. El are nevoie de „adevarat”. Pana la 3 ani, pentru a intelege lumea, copilul doreste in special sa se adapteze realului.

In locul mijloacelor pentru dezvoltarea inteligentei i se dau jucarii lipsite de interes. El vrea sa atinga totul: este lasat sa atinga anumite lucruri si i se interzic altele.

Jucaria a capatat o atat de mare importanta incat oamenii cred ca ea reprezinta un ajutor pentru inteligenta; sigur ca decat nimic este mai bine asa; dar este un fapt semnificativ: copilul se plictiseste repede de o jucarie si vrea altele noi. O strica repede si de aici se trage concluzia ca-i face placere sa demonteze lucrurile si sa le distruga; dar acesta este un caracter dobandit artificial din cauza faptului ca nu are obiecte potrivite pentru a le manipula. Copilul manifesta putin interes fata de aceste lucruri pentru ca realul lipseste din ele.

Putem sa-i propunem micutului sa faca intocmai ca noi, cu obiecte adaptate capacitatilor sale – de exemplu, farfurioare care se pot sparge – in loc sa-i propunem sa se prefaca cu servicii din plastic pentru papusi. Copilului ii place sa fie „purtat de realitate”, care-l intereseaza si-l conduce spre concentrare si constructie intelectuala. Lui ii este sete sa exploreze ceea ce-l inconjoara. Fiecare spatiu are atractia lui si privirea noastra afectuoasa il protejeaza de pericole. Fixandu-i mereu anumite limite legate de siguranta si de igiena, il putem priva de entuziasmul sau in a-si descoperi universul.

Pe de alta parte sa nu-i cultivam copilului gustul exagerat al acumularii de obiecte, pentru ca atentia sa risca sa fie deturnata de la activitatea care-l construieste psihic. Energia sa deviaza. El isi foloseste toate fortele pentru a obtine mai multe lucruri, pana ajunge la punctul de a fi rasfatat, cand nu le mai savureaza, odata ce le poseda. Aceasta este o dorinta de putere. Aproape toate deviatiile morale sunt consecintele acestui prim pas care trebuie sa decida intre dragostea de actiune si posesie.

Trebuie sa ne ferim sa limitam universul copiilor la jucarii, caci avem cateodata tendinta de a-i trimite la jocurile lor atunci cand suntem ocupati si ni se pare ca se incurca in picioarele noastre. Ei viseaza insa doar sa participe la viata adevarata. Scopul lor este sa devina autonomi, si nu sa se distreze tot timpul!

Sa fim atenti sa nu taiem aripile avantului bucuros si spontan care impinge copilul sa actioneze in mediul sau real, fiind cu adevarat util! El cauta sa faca eforturi si sa exerseze. Sa nu-i cerem sa se intoarca la jucariile lui, sa nu-l trimitem intr-o lume ireala si imaginara. Sa dam copilului dreptul de a exersa si de a avea activitati adevarate. Astfel, el risca sa-si inmulteasca prostiile, bosumflarile, sa resimta tristetea si, pe termen lung sa sufere tulburari.

Copilul isi petrece viata jucandu-se, dar pentru el este vorba de un lucru serios si nu despre un divertisment. In timp ce adultul se joaca pentru a se distra si pentru a uita de grijile realitatii, copilul se joaca pentru a se ancora in realitate si a se adapta ei.

Avand grija ca atunci cand ne adresam copilului sa nu opunem jocul lucrului, il ajutam sa pastreze gustul efortului si al activitatii. Ase juca inseamna a invata, a cerceta, a emite ipoteze, a le verifica…Societatea noastra s-a obisnuit sa opuna notiunile de placere si de munca, ceea ce este regretabil. Copilul nu doreste sa fuga de realitate si sa iasa din ea; dimpotriva, el aspira sa munceasca si sa invete pentru a deveni din ce in ce mai autonom. Deci putem sa-i propunem jocuri care il ajuta, care au sens.

Totul este o chestiune de cantitate, de calitate, astfel spus, o chestiune de alegere! Si aceste alegeri reprezinta responsabilitatea noastra!

Distribuie acest articol

Sa cream pace in relatia cu copilul nostru

Insotind copilul in cresterea sa, educatorul cauta sa dea un exemplu de pace. Pacea este o arta care se invata de la o varsta frageda. Ea se tese intre fiinte, intre copii si adulti, intre frati si surori. A-l accepta pe celalalt si a-i recunoaste drepturile este un proces care incepe foarte devreme. Aceasta este conditia tolerantei: a considera ca noi toti suntem demni de respect, ca suntem asemanatori sau diferiti. Sa cream o ambianta afectuoasa si binevoitoare si asta inca de la inceputul vietii!

A respecta copilul inseamna si a comunica bine cu el, inseamna a-l asculta si a sti sa te faci ascultat. Recomand sa favorizam expresia sentimentelor si a emotiilor. Negarea sentimentelor cuiva scade stima de sine a acestora. Toate sentimentele sunt acceptabile, in schimb pot fi inacceptabile comportamentele. Atunci cand vrem sa-i vorbim unui copil despr eunul dintre comportamentele sale care ne deranjeaza, ar fi mai bine sa descriem faptele care ne jeneaza decat sa-l criticam. De exemplu, ar fi mai bine sa spui: „Ai pus pamant pe covor si asta ma deranjeaza”, decat sa zici :”Esti murdar! Uite cum arati!”

Atunci cand copilul are o problema trebuie sa-l ajutam sa verbalizeze ceea ce simte si, daca e posibil, sa-l ajutam sa gaseasca in el propriile solutii.

Distribuie acest articol

Cum sa fim un exemplu pentru copilul nostru

Pentru a avea o influenta buna asupra copilului, secretul este sa-i servim drept exemplu. El ne absoarbe atitudinile, modurile noastre de a actiona si de a vorbi.

Privindu-ne traind, el invata ce poate si ce nu poate sa faca. Este rolul nostru de adult sa-i indicam celui mic ca exista lucruri posibile sau nu; ii vom spune asta pe un ton binevoitor, dar cu fermitate pentru ca limitele sa fie clare si usor de asimilat. Fiind noi insine un bun exemplu, vom avea o mai buna influenta asupra copilului decat daca ii vom repeta la nesfarsit niste reguli. Si sa avem rabdare, caci nimic nu poate fi absorbit intr-o zi.

Sa ne coboram nivelul de exigenta fata de copil si sa-l ridicam pe cel pe care-l avem fata de noi insine, caci, observandu-ne, micutul nostru se va impregna cu exemplul nostru bun si asta intr-o ambianta exemplara si destinsa. Trebuie sa ne adaptam exigenta capacitatilor copilului si sa nu asteptam de la el ceea ce nu poate inca face.

Ceea ce trebuie sa transmitem, inainte de toate, este valoarea esentiala a respectului. Trebuie sa ne straduim sa intelegem mai bine personalitatea copilului. De aceea, inainte de orice, prima si cea mai importanta sarcina a educatorului – fie ca se ocupa de un nou- nascut sau de un copil mai mare – consta in a recunoste si a respecta personalitatea umana a acestei fiinte noi.

A accepta copilul asa cum este el inseamna a renunta la copilul pe care l-am visat, inseamna a ingropa copilul-model pe care ni l-am imaginat. Copilul aflat in fata noastra este real. El este el insusi. Acceptandu-l astfel inseamna sa-l ajutam sa se accepte pe sine insusi. A-l respecta inseamna a-i permite sa se respecte. A-i recunoaste individualitatea si personalitate inseamna a-l iubi.

Copilul care se simte demn de respect este gata sa ia in considerare nevoile altora.El isi gaseste locul in sanul grupului, lasand, in acelasi timp, loc altora!

Distribuie acest articol

Sa avem grija de noi insine pentru a hrani relatia

Pentru a avea grija cum se cuvine de cineva si de o relatie, trebuie sa fim in plina forma! Prin urmare, pentru a avea grija de copil, trebuie mai intai sa avem grija de noi. Sa ne menajam relaxandu-ne, facand sport, facandu-ne placeri. Sa cultivam bunavointa si libertatea, sa ne alegem disputele , sa nu cerem prea mult…

Astfel, totul va fi mai linistit si mai favorabil relatiilor armonioase. Asta ne va ajuta sa ramanem disponibili si rabdatori, pentru ca nu trebuie sa uitam ca micutii nostri simt totul! Sa spunem stop raporturilor de forta sau superficialitatii!

Pentru a raspunde tuturor acestor misiuni de observator, de model, de ghid, si de a fi in relatie, avem nevoie sa ne realizam un traseu personal, o introspectie. Este necesar de constientizari si de reflectii pentru a se naste „un nou educator”: un adult implinit si calm, capabil sa se detaseze de el insusi pentru a se centra asupra copilului. Un adult care cauta sa se puna in locul copilului pentru a-l intelege, dar fara sa uite niciodata sa-si pastreze locul de adult. Este vorba aici despre intelegerea punctului de vedere si a nevoii copilului, ramanand in acelasi timp la locul sau. Lucrul acesta necesita o pregatire adevarata, o constientizare in prima faza, apoi o munca interioara pentru a renunta la tendinta, pe care o au multi adulti, de a avea un comportament „tiranic” fata de copil.

Conceptul fundamental al educatiei consta deci in a nu deveni un obstacol in dezvoltarea copilului. Ceea ce este fundamental si dificil nu este atat capacitatea de a sti ce trebuie sa facem, cat mai ales cea de a intelege de cate ambitii si de cate prejudecati trebuie sa ne descotorisim pentru a deveni apti sa educam un copil.

Prin urmare, rolul nostru de adult este capital, cu atat mai mult cu cat noi suntem initiatorii altor doua elemente esentiale : mediul inconjurator si sprijinul pentru dezvoltare.

Distribuie acest articol

Libertate, supunere , ascultare – la copii

 

Auzim adesea urmatoarele intrebari referitoare la un copil care nu are nici 3 ani :”Este cuminte?” Dar ce vrea sa insemne „cuminte”? Este ascultator? Altfel spus, dresat? Dresat pentru a nu deranja? Dar poate fi doar „ascultator” la aceasta varsta?

Prima intrebare este: ce sa asculte? Sa execute un ordin sau sa raspunsa pozitiv la o cerere exterioara? A se supune inseamna a renunta la propria vointa si la propria libertate in avantajul libertatii altuia, fara sa existe obligatoriu o compensatie.

Este un act care necesita o constientizare a propriei persoane si a celuilalt. Aceasta implica o maturitate care nu este instalata la varsta de 2 sau 3 ani. Atunci, nu serveste la nimic ca micutii nu asculta. Este prea devreme pentru acest lucru. Doar dupa ce si-a constientizat cu adevarat propriul sine, copilul isi exerseaza propria vointa.

Ceea ce trebuie sa aducem in discutie este destinatarul ascultarii. Copilul trebuie sa ne asculte pe noi sau sa urmeze ordinele naturii, pentru ca dezvoltarea sa sa fie armonioasa? In orice caz, cum poate cel care este incapabil sa se supuna propriei vointe, sa asculte de vointa altora? Nu foloseste deci nimanui sa se mandresca cu faptul ca este ascultat de un copilas. Ca sa existe o ascultare propriu-zisa, va trebui ca el sa implineasca 3 ani.

Exista trei grade de ascultare:

Primul incepe din momentul in care este construita identitatea copilului ( intre 2 si 3 ani). Adesea, copilul asculta si in acest stadiu, dar intr-un mod aproape aleatoriu. De fapt, el este pe cale sa exerseze a fi ascultator, dar nu o face intotdeauna. Pentru a perfectiona constructia propriei sale vointe constiente, el ii da inca foarte des prioritate.

Al doilea timp al ascultarii soseste mai tarziu, la copilul a carui vointa constienta poate actiona pentru a satisface o cerere exterioara. Nu este vorba insa despre a cere prea mult: copilul continua sa fie o fiinta in constructie.

Al treilea nivel de ascultare soseste si mai tarziu, intre 4 si 5 ani, cand copilul accepta sa delege unei terte persoane o parte din vointa sa, pentru ca este sigur de el si de persoana care-i da o directiva. Intr-adevar, ascultarea se sprijina pe o dubla incredere: una in adult, caci el stie ca acesta il ajuta sa creasca, si alta in faptul ca el isi va regasi liberul arbitru dupa ce si-a supus propria vointa vointei altuia. Odata ce el este constient de el insusi si are incredere in adult, copilul poate sa-i delege vointa sa renuntand temporar la a lui.

 

Distribuie acest articol
1 2 3