Intotdeauna cel mai indicat este sa-i redam copilului increderea. Sa nu-i spunem ca niciodata nu vom mai putea sa avem incredere in el sau orice alta formula de acelasi fel, caci asta il face sa isi piarda orice speranta de progres si il condamna.

Tot asa, atunci cand un copil nu actioneaza cum trebuie, mai bine sa-i descriem caracterul neplacut al actiunii sale in loc sa-i spunem ca este un copil rau “Ceea ce ai facut este inacceptabil” nu are aceeasi valoare negative cu “Esti rau!”

Aceasta formula il face pe copil sa se inchida intr-o atitudine neplacuta si sa-i confere o slabiciune pe termen lung. In general, este bine sa descriem comportamentul care ne displace in loc sa criticam copilul in mod direct cu fraze care contin pronumele “tu”.

Cel mai bun mijloc de a dezvolta increderea copilului este sa avem incredere in el si sa fim tot timpul “pe faza” in numele respectului pentru activitatea sa autonoma. Sa-i oferim oportunitati pentru a reusi, sa exprimam bucuria noastra pentru ce face, sa-i favorizam independenta fara a interveni prea mult, constituie mijloace de dezvoltare a stimei de sine. Copilul invata actionand, si nu ascultand ceea ce este invatat. Sa limitam interzicerile pregatind din timp mediul inconjurator favorabil. Sa luptam impotriva complexelor de inferioritate care se instaleaza in timpul copilariei si care pot dura o viata. Copilul care se simte iubit asa cum este el, are incredere in sine. Pentru a se simti bine in pielea lui trebuie sa se accepte chiar si atunci cand nu este perfect.Este nevoie sa recunoastem si noi ca nu putem fi placuti de toata lumea!

Atunci cand un copil escaladeaza fara incetare, el se afla in perioada senzitiva a miscarii, el exploreaza si exerseaza. Daca este vorba despre miscari dezordonate si agitate putem sa-l invitam sa desfasoare o activitate minutioasa, dar daca este vorba despre o activitate care are un scop, s-o respectam. In loc sa-l intrerupem, sa-l atentionam sau sa-i interzicem, mai bine sa-l observam. Putem veghea asupra lui fara sa-l impiedicam sa-si duca la bun sfarsit ambitiosul proiect. Acum copilul este pe cale sa se depaseasca si sa castige mai multa stima de sine. Pentru ca el respinge limitele posibilitatilor sale “sunt in stare, reusesc, imi place sa escaladez”!

De cate ori strigatul ingrijorat al unui adult care a descoperit un copil in curs de a se catara nu l-a facut pe micut sa-si piarda increderea? Si sa cada! Mai ales atunci cand adultul striga cu convingere “o sa cazi!” Mai degraba observa copilul, si lasa-l sa exploreze, dar fi pregatit sa actionezi ca parinte daca este cazul. Protectie nu este atunci cand tipi la copil, speriat fiind tu, ci cand poti sa-ti insotesti copilul in aventurile lui fiind pregatit oricand sa intervii la nevoie.

A fi disponibil pentru copiii tai nu inseamna sa alergi pentru a-i duce de la o activitate la alta, nici sa le propui un ecran de televizor pentru a-i calma, ci insemna a fi prezent in relatie.

Misiunea parintelui este de a veghea la securitatea copilului, dar, cateodata, pentru a garanta securitatea sa, facem rau securitatii sale interioare. Iar aceasta este esentiala. In ciuda bunelor intentii si a eforturilor facute, adultii au uneori o influenta negativa asupra copilului. Ei ii distrug securitatea interioara.

Acumularea micilor “bubite”, faptul ca sunt impiedicati sa-si asume riscuri, sa termine o activitate sau sa exprime o idee sunt tot atatea obstacole in buna lor dezvoltare. Ei dau dovada de lipsa de respect fata de copil. Aceasta modalitate prin care adultul arata ca este superior face sa scada increderea in sine a copilului. El se simte inferior, neputincios, incapabil. Asta fara sa mai amintim de observatiile precum :”Nu este decat un copil…”, “Esti prea mic pentru….”, “Nu poti sa….”

A iubi inseamna a avea incredere. Nu este necesar sa asezati foarte sus toate obiectele din casa (cu exceptia celor extrem de fragile sau de periculoase). Ar fi mai indicat sa-i aratam copilului aceste obiecte, explicandu-i la ce servesc, daca poate sa le foloseasca si, daca da, sa-i aratam simplu, cu gesturi precise, cum sa o faca. Acesta este un mod simplu de a-i spune copilului regulile casei si modul in care se folosesc anumite obiecte. Copilul apoi poate sa evolueze aici in deplina incredere si siguranta. Chiar intr-o dubla incredere : cea pe care o avem noi in el si cea pe care aceasta i-o produce, adica increderea in el insusi. Este mai linistitor asa, decat sa fii inchis intr-o zona lipsita de pericol, considerand ca restul casei si al lumii este o sursa de riscuri necugetate.

Folosirea tarcului poate fi de multe ori  necesara – dar nu trebuie sa devina un obicei – este o solutie usoara si care ne ofera confort. Copilul pus intr-o cusca nu va face ceva rau, dar nici nu va invata ceva. A izola prea des sau prea mult timp copilul intr-un tarc, inseamna a-i spune in mod inconstient ca lumea este periculoasa, inaccesibila pentru el si ca el nu are acces la ea. In ceea ce ma priveste, nu am folosit tarcul pentru copilul meu si copilul nu a fost in pericol din aceasta cauza. Nici barierele de la scara nu trebuie sa ne impiedice sa ne lasam copiii sa exerseze sub supravegherea noastra. Este vorba despre o invatare necesara, care are nevoie de timp si care poate fi traita foarte natural, ca un joc, ca si cum am fi in parc intr-o structura de joc. Sa avem rabdare , sa insotim copilul pe scara, treapta dupa treapta, avandu-l tot sub ochi si fiind pregatiti sa-l prindem daca va fi nevoie, dar fara ca copilul sa isi dea seama de asta.

Mai indicat este sa le aratam copiilor de unde vin pericolele, sa le explicam cum sa le evite in loc sa-i protejam fara ca ei sa constientizeze asta (prize acoperite, colturile meselor joase protejate etc). Este vorba despre sensibilizarea asupra unui pericol avand, in acelasi timp, incredere in cel mic.

Joaca nu implica obligatoriu jucarii propriu-zise. Micutii abandoneaza repede jucariile in favoarea obiectelor reale si a situatiilor din viata obisnuita. Adultul nu lasa copilul liber decat in jocurile sale si, mai ales, cu jucariile sale. Si totusi copilul este atras mai ales de ceea ce ii permite sa se adapteze lumii. El are nevoie de “adevarat”. Pana la 3 ani, pentru a intelege lumea, copilul doreste in special sa se adapteze realului.

In locul mijloacelor pentru dezvoltarea inteligentei i se dau jucarii lipsite de interes. El vrea sa atinga totul: este lasat sa atinga anumite lucruri si i se interzic altele.

Jucaria a capatat o atat de mare importanta incat oamenii cred ca ea reprezinta un ajutor pentru inteligenta; sigur ca decat nimic este mai bine asa; dar este un fapt semnificativ: copilul se plictiseste repede de o jucarie si vrea altele noi. O strica repede si de aici se trage concluzia ca-i face placere sa demonteze lucrurile si sa le distruga; dar acesta este un caracter dobandit artificial din cauza faptului ca nu are obiecte potrivite pentru a le manipula. Copilul manifesta putin interes fata de aceste lucruri pentru ca realul lipseste din ele.

Putem sa-i propunem micutului sa faca intocmai ca noi, cu obiecte adaptate capacitatilor sale – de exemplu, farfurioare care se pot sparge – in loc sa-i propunem sa se prefaca cu servicii din plastic pentru papusi. Copilului ii place sa fie “purtat de realitate”, care-l intereseaza si-l conduce spre concentrare si constructie intelectuala. Lui ii este sete sa exploreze ceea ce-l inconjoara. Fiecare spatiu are atractia lui si privirea noastra afectuoasa il protejeaza de pericole. Fixandu-i mereu anumite limite legate de siguranta si de igiena, il putem priva de entuziasmul sau in a-si descoperi universul.

Pe de alta parte sa nu-i cultivam copilului gustul exagerat al acumularii de obiecte, pentru ca atentia sa risca sa fie deturnata de la activitatea care-l construieste psihic. Energia sa deviaza. El isi foloseste toate fortele pentru a obtine mai multe lucruri, pana ajunge la punctul de a fi rasfatat, cand nu le mai savureaza, odata ce le poseda. Aceasta este o dorinta de putere. Aproape toate deviatiile morale sunt consecintele acestui prim pas care trebuie sa decida intre dragostea de actiune si posesie.

Trebuie sa ne ferim sa limitam universul copiilor la jucarii, caci avem cateodata tendinta de a-i trimite la jocurile lor atunci cand suntem ocupati si ni se pare ca se incurca in picioarele noastre. Ei viseaza insa doar sa participe la viata adevarata. Scopul lor este sa devina autonomi, si nu sa se distreze tot timpul!

Sa fim atenti sa nu taiem aripile avantului bucuros si spontan care impinge copilul sa actioneze in mediul sau real, fiind cu adevarat util! El cauta sa faca eforturi si sa exerseze. Sa nu-i cerem sa se intoarca la jucariile lui, sa nu-l trimitem intr-o lume ireala si imaginara. Sa dam copilului dreptul de a exersa si de a avea activitati adevarate. Astfel, el risca sa-si inmulteasca prostiile, bosumflarile, sa resimta tristetea si, pe termen lung sa sufere tulburari.

Copilul isi petrece viata jucandu-se, dar pentru el este vorba de un lucru serios si nu despre un divertisment. In timp ce adultul se joaca pentru a se distra si pentru a uita de grijile realitatii, copilul se joaca pentru a se ancora in realitate si a se adapta ei.

Avand grija ca atunci cand ne adresam copilului sa nu opunem jocul lucrului, il ajutam sa pastreze gustul efortului si al activitatii. Ase juca inseamna a invata, a cerceta, a emite ipoteze, a le verifica…Societatea noastra s-a obisnuit sa opuna notiunile de placere si de munca, ceea ce este regretabil. Copilul nu doreste sa fuga de realitate si sa iasa din ea; dimpotriva, el aspira sa munceasca si sa invete pentru a deveni din ce in ce mai autonom. Deci putem sa-i propunem jocuri care il ajuta, care au sens.

Totul este o chestiune de cantitate, de calitate, astfel spus, o chestiune de alegere! Si aceste alegeri reprezinta responsabilitatea noastra!