Cum sa fim un exemplu pentru copilul nostru

Pentru a avea o influenta buna asupra copilului, secretul este sa-i servim drept exemplu. El ne absoarbe atitudinile, modurile noastre de a actiona si de a vorbi.

Privindu-ne traind, el invata ce poate si ce nu poate sa faca. Este rolul nostru de adult sa-i indicam celui mic ca exista lucruri posibile sau nu; ii vom spune asta pe un ton binevoitor, dar cu fermitate pentru ca limitele sa fie clare si usor de asimilat. Fiind noi insine un bun exemplu, vom avea o mai buna influenta asupra copilului decat daca ii vom repeta la nesfarsit niste reguli. Si sa avem rabdare, caci nimic nu poate fi absorbit intr-o zi.

Sa ne coboram nivelul de exigenta fata de copil si sa-l ridicam pe cel pe care-l avem fata de noi insine, caci, observandu-ne, micutul nostru se va impregna cu exemplul nostru bun si asta intr-o ambianta exemplara si destinsa. Trebuie sa ne adaptam exigenta capacitatilor copilului si sa nu asteptam de la el ceea ce nu poate inca face.

Ceea ce trebuie sa transmitem, inainte de toate, este valoarea esentiala a respectului. Trebuie sa ne straduim sa intelegem mai bine personalitatea copilului. De aceea, inainte de orice, prima si cea mai importanta sarcina a educatorului – fie ca se ocupa de un nou- nascut sau de un copil mai mare – consta in a recunoste si a respecta personalitatea umana a acestei fiinte noi.

A accepta copilul asa cum este el inseamna a renunta la copilul pe care l-am visat, inseamna a ingropa copilul-model pe care ni l-am imaginat. Copilul aflat in fata noastra este real. El este el insusi. Acceptandu-l astfel inseamna sa-l ajutam sa se accepte pe sine insusi. A-l respecta inseamna a-i permite sa se respecte. A-i recunoaste individualitatea si personalitate inseamna a-l iubi.

Copilul care se simte demn de respect este gata sa ia in considerare nevoile altora.El isi gaseste locul in sanul grupului, lasand, in acelasi timp, loc altora!

Distribuie acest articol

Sa avem grija de noi insine pentru a hrani relatia

Pentru a avea grija cum se cuvine de cineva si de o relatie, trebuie sa fim in plina forma! Prin urmare, pentru a avea grija de copil, trebuie mai intai sa avem grija de noi. Sa ne menajam relaxandu-ne, facand sport, facandu-ne placeri. Sa cultivam bunavointa si libertatea, sa ne alegem disputele , sa nu cerem prea mult…

Astfel, totul va fi mai linistit si mai favorabil relatiilor armonioase. Asta ne va ajuta sa ramanem disponibili si rabdatori, pentru ca nu trebuie sa uitam ca micutii nostri simt totul! Sa spunem stop raporturilor de forta sau superficialitatii!

Pentru a raspunde tuturor acestor misiuni de observator, de model, de ghid, si de a fi in relatie, avem nevoie sa ne realizam un traseu personal, o introspectie. Este necesar de constientizari si de reflectii pentru a se naste “un nou educator”: un adult implinit si calm, capabil sa se detaseze de el insusi pentru a se centra asupra copilului. Un adult care cauta sa se puna in locul copilului pentru a-l intelege, dar fara sa uite niciodata sa-si pastreze locul de adult. Este vorba aici despre intelegerea punctului de vedere si a nevoii copilului, ramanand in acelasi timp la locul sau. Lucrul acesta necesita o pregatire adevarata, o constientizare in prima faza, apoi o munca interioara pentru a renunta la tendinta, pe care o au multi adulti, de a avea un comportament “tiranic” fata de copil.

Conceptul fundamental al educatiei consta deci in a nu deveni un obstacol in dezvoltarea copilului. Ceea ce este fundamental si dificil nu este atat capacitatea de a sti ce trebuie sa facem, cat mai ales cea de a intelege de cate ambitii si de cate prejudecati trebuie sa ne descotorisim pentru a deveni apti sa educam un copil.

Prin urmare, rolul nostru de adult este capital, cu atat mai mult cu cat noi suntem initiatorii altor doua elemente esentiale : mediul inconjurator si sprijinul pentru dezvoltare.

Distribuie acest articol

Libertate, supunere , ascultare – la copii

 

Auzim adesea urmatoarele intrebari referitoare la un copil care nu are nici 3 ani :”Este cuminte?” Dar ce vrea sa insemne „cuminte”? Este ascultator? Altfel spus, dresat? Dresat pentru a nu deranja? Dar poate fi doar „ascultator” la aceasta varsta?

Prima intrebare este: ce sa asculte? Sa execute un ordin sau sa raspunsa pozitiv la o cerere exterioara? A se supune inseamna a renunta la propria vointa si la propria libertate in avantajul libertatii altuia, fara sa existe obligatoriu o compensatie.

Este un act care necesita o constientizare a propriei persoane si a celuilalt. Aceasta implica o maturitate care nu este instalata la varsta de 2 sau 3 ani. Atunci, nu serveste la nimic ca micutii nu asculta. Este prea devreme pentru acest lucru. Doar dupa ce si-a constientizat cu adevarat propriul sine, copilul isi exerseaza propria vointa.

Ceea ce trebuie sa aducem in discutie este destinatarul ascultarii. Copilul trebuie sa ne asculte pe noi sau sa urmeze ordinele naturii, pentru ca dezvoltarea sa sa fie armonioasa? In orice caz, cum poate cel care este incapabil sa se supuna propriei vointe, sa asculte de vointa altora? Nu foloseste deci nimanui sa se mandresca cu faptul ca este ascultat de un copilas. Ca sa existe o ascultare propriu-zisa, va trebui ca el sa implineasca 3 ani.

Exista trei grade de ascultare:

Primul incepe din momentul in care este construita identitatea copilului ( intre 2 si 3 ani). Adesea, copilul asculta si in acest stadiu, dar intr-un mod aproape aleatoriu. De fapt, el este pe cale sa exerseze a fi ascultator, dar nu o face intotdeauna. Pentru a perfectiona constructia propriei sale vointe constiente, el ii da inca foarte des prioritate.

Al doilea timp al ascultarii soseste mai tarziu, la copilul a carui vointa constienta poate actiona pentru a satisface o cerere exterioara. Nu este vorba insa despre a cere prea mult: copilul continua sa fie o fiinta in constructie.

Al treilea nivel de ascultare soseste si mai tarziu, intre 4 si 5 ani, cand copilul accepta sa delege unei terte persoane o parte din vointa sa, pentru ca este sigur de el si de persoana care-i da o directiva. Intr-adevar, ascultarea se sprijina pe o dubla incredere: una in adult, caci el stie ca acesta il ajuta sa creasca, si alta in faptul ca el isi va regasi liberul arbitru dupa ce si-a supus propria vointa vointei altuia. Odata ce el este constient de el insusi si are incredere in adult, copilul poate sa-i delege vointa sa renuntand temporar la a lui.

 

Distribuie acest articol

Prima sedinta in terapia copilului (Violet Oaklander) – partea I

In general parintii ma suna si incearca sa-mi explice problema la telefon, atunci cand programeaza prima sedinta. In acest moment eu le explic ca atunci cand vor veni sa ma vada, doresc ca ei sa-mi povesteasca din nou care este problema, cu copilul de fata.
Consider ca este important ca el sa fie prezent pentru ca asta alina cele mai rele dintre fanteziile sale despre ce anume nu merge bine. Copilul stie intotdeauna cand ceva nu este in regula si adesea isi imagineaza ca lucrurile stau mult mai rau decat sunt ele in realitate.Eu nu voi pune niciodata copilul sa astepte in anticamera in timp ce parintii lui sunt in cabinet.
Orice au ei nevoie sa spuna, trebuie spus in fata copilului. In acest fel pot observa reactiile copilului, dinamicile parinte-copil si pot auzi toate partile. Acesta este totodata un moment de inceput al unei relatii de incredere pe care o stabilesc cu copilul. El va vedea ca sunt un participant corect si impartial, interesat de toata lumea – in special de copil.
Asadar, cand familia intra in cabinet, ii rog ca cineva dintre ei sa inceapa sa-mi spuna ce i-a facut pe parinti sa vina sa ma vada impreuna cu copilul lor. Mama este cea care incepe de regula. Dupa primele cateva propozitii, eu o voi opri si voi intreba copilul daca este de acord cu ceea ce spune parintele. Adesea parintele foloseste cuvinte de oameni mari, incercand sa nu-mi vorbeasca pe intelesul copilului. Eu sunt foarte precauta cu acest lucru si nu permit sa se intample asta. Daca parintii spun ” comportamentul lui la scoala a fost extrem de turbulent”, eu voi intreba copilul dca stie despre ce vorbeste mama. Si chiar daca acesta raspunde afirmativ, o voi ruga pe mama sa imi spuna la ce se refera mai exact. Raspunsul unui copil la folosirea de catre parinti a cuvantului “turbulent” a fost : ” Nu am asta!” – ca si cand vorbea despre pojar. Alt copil a avut exact aceeasi reactie la auzul cuvantului “retras”.
In general nu sunt prea ingrijorata daca copilul nu doreste sa vorbeasca sau sa-mi spuna opinia lui in acest moment. Ma intereseaza sa-l fac sa fie acolo, sa auda ce spun parintii lui si sa ma priveasca bine. El descopera ca sunt interesata de el, ca il vad, ca il aud, ca il tratez cu respect. Nu-i vorbesc de sus, nu-l ignor, nu-l desconsider sau sa ma comport ca si cand el ar fi un obiect despre care se discuta. Incercf sa-l includ in orice fel, chiar si doar prin a verifica din cand in cand cum se simte si stabilind un contact vizual cu el. In curand el va afla ca il iau foarte mult in serios.

Distribuie acest articol

Procesul terapiei copilului

I. Etapa evaluarii initiale:

• Obtinerea unor informatii despre caz
• Sedinta cu intreaga familie
• Acordul cu parintele/parintii

II. Terapia copilului :

• Alegerea mijloacelor adecvate
• Intalnirea cu copilul
• Invitarea si incurajarea copilului sa isi spuna povestea
• Ajutarea copilului sa-si exteriorizeze emotiile si sa isi rezolve problemele
• Consolidarea puterii copilului
• Ajutarea copilului sa gandeasca diferit
• Ajutarea copilului sa se comporte diferit

III. Evaluarea rezultatelor terapeutice :

• Evaluarea finala
• Inchiderea cazului

Distribuie acest articol
1 2 3