Capriciile la copii
Reactiile copilului care nu se supune vointei noastre le numim capricii. Exista capricii si capricii. Exista ceea ce numim in mod obisnuit „capriciu” si care nu este altceva decat expresia unei suferinte intense a copilului pe care-l fortam sa accepte vointa altcuiva.
Ceea ce numim „capriciu” este adesea expresia unei furii impulsive ca reactie la o bariera in dezvoltarea spontana a copilului sau a unei „lupte datorate unei reprsiuni continue”. Capriciul scoate la iveala ca nevoi fundamentale ale copilului nu sunt satisfacute. Decat sa pedepsim si sa reprimam aceasta manifestare, ar trebui sa o consideram drept un atvertisment, sindromul unui disconfort care trebuie supraveghet. Nu forta este solutia in fata expresiei unei dureri. Mai bine sa cautam sa o intelegem. De altfel, cand copilul se simte inteles in acele momente, reactiile sale violente inceteaza imediat. Unii vor spune ca asta se numeste „ a ceda”, ca si cum educatia ar fi un raport de forte. Eu cred ca este mai bine sa consideram educatia ca un ajutor.
Copilul care-si revine dintr-un capriciu pentru ca se simte inteles nu devine nici „rasfatat”, nici „prost crescut”, ci increzator. Este simplu sa consideri ca fiecare reactie misterioasa este un capriciu. Acest capriciu trebuie sa aiba pentru noi importanta unei probleme care trebuie rezolvata, a unei enigme care trebuie descifrata. Aceasta atitudine noua reprezinta o crestere morala pentru adult.
In majoritatea timpului ceea ce numim „capriciu” si o consideram ca o actiune nepotrivita a copilului este, de fapt, un apel pentru a actiona el insusi. Sa fim receptivi la aceste cereri si, mai ales, sa evitam pe cat posibil sa le provocam, permitand copilului sa fie cat mai autonom.
Daca reprimam fara incetare capriciul si-l consideram un defect care trebuie corectat, si nu o expresie de luat in considerare, riscam sa vedem dezvoltandu-se, pe termen lung, deviatii ( confuzie mintala, fuga in imaginar, hiperexcitatie, inhibitie, etc). Copilul mic este prea adesea considerat de adult ca un „perturbator” care nu trebuie sa se atinga de lucrurile lui si sa nu faca zgomot. Copilul este un om cu drepturi. Aceasta notiune a copilului care deranjeaza micul nostru confort este foarte prezenta. Chiar daca inconstient, adultul dezvolta reflexe de autoaparare pentru a se proteja de copilul care vine sa-i ravaseasca universul.
Si totusi nu este copilul cel care reprezinta cheia de bolta a omenirii? Atunci cand perioadele sale sensibile sunt respectate si el raspunde avantului vital care-l anima, nu este el bucuria personificata, cea care radiaza si asupra noastra? Ce poate fi mai emotionant si mai comunicativ decat un copil fericit?
