Prima sedinta in terapia copilului (Violet Oaklander) – partea III
Desi am indoieli despre valoarea testelor, aplic si eu o parte din ele. Cateodata aplic teste ca mod de a intra in relatie cu copilul, la inceputul relationarii noastre, desi testele pot de asemenea sa creeze si sa mentina distanta. Testul “Deseneaza o persoana”, Testul ” Fa un desen care sa se numeasca familia mea”, Testul “Casa-Copac-Persoana” au sarcini simple pentru majoritatea copiilor. Este nevoie ca procesul efectiv de evaluare sa fie unul continuu, de vreme ce nimic nu ramane la fel cum este. Noi si copiii cu care lucram suntem intr-un flux continuu de schimbare, influentat de evenimentele schimbatoare din jurul nostru. Copilul dezvaluie multe lucruri prin intermediul desenelor, iar eu imi intrerup propriile judecati de valoare. Interpretarea are o valoare mica daca nu este folosita ca un indiciu pentu o explorare ulterioara. Copilul poate omite mainile dintr-un desen dintr-o varietate de motive. In analiza finala, doar copilul stie de ce.Daca un copil deseneaza siluete mici, pe un coltisor al unei foi mari de hartie, poare ca intr-adevar nu se simte in siguranta si este infricosat. Dar frica si nesiguranta sa aparente pot deveni evidente doar in aceasta situatie unica : intalnirea lui cu mine.
Un copil in varsta de 8 ani, dupa ce l-am rugat sa deseneze o persoana, a intrebat :”De ce?” I-am spus ca ma va ajuta sa aflu anumite lucruri despre el. Cand am terminat a vrut sa stie ce am descoperit. Eu m-am uitat la desenul lui si am spus:” Pai, vad ca-ti place culoarea rosie si persoana din desenul tau zambeste, deci poate ca te simti bine acum. Ai facut un desen foarte mic, banuiesc ca nu prea ai chef sa faci desene mari astazi (facand un gest amplu cu mana), ci doresti sa ramai intr-o zona micuta. Iti plac florile, pentru ca sunt destul de multe flori aici. Este ceva adevarat din ceea ce am spus? El a zambit larg si a incuviintat din cap, fiind de acord cu presupunerile mele.
Cateodata folosim intreaga sedinta initiala ocupandu-ne de problema prezentata – mai intai cu parintii si apoi cu copilul singur. Eu cred cu tarie intr-o confruntare deschisa a problemei. Pana la urma, in acest moment stim cu totii de ce suntem aici, asa ca de ce sa nu ne si ocupam de asta? Ceea ce spun pare ceva evident, insa din experienta mea cu mai multe familii in consiliere, problema este adesea evitata sau ascunsa pana la momentul magic, sau :” Nu este nevoie sa o mentionam, o sa se rezolve de la sine.”
Un baiat in varsta de 13 ani a venit la mine impreuna cu parintii sai din cauza unui enurezis cronic. Dupa etapele preliminare, eu am spus:”In regula, cu totii suntem de acord ca enurezisul este motivul pentru care Matei este aici, dar acum as vrea sa aflu ce simtitit fiecare in legatura cu asta. Tatal cu ochii in lacrimi a spus :”E asa o usurare sa spun deschis ceea ce simt despre asta. Ultimul terapeut la care l-am dus nu a mai vorbit niciodata despre acest lucru, dupa ce i-am explicat situatia la telefon cand am facut programarea si ne-a sfatuit sa nu vorbim despre asta si nu ne-a primit pe toti trei impreuna.” Matei, la a doua sedinta, in timp ce picta un ocean mare pentru a infatisa cum se simte atunci cand se trezeste in patul ud, a confirmat faptul ca el si terapeutul anterior nu au vorbit niciodata in mod specific despre asta.
Pentru mine “problema prezentata” este cgiar simptomul prezentat. Stiu ca, de regula ( desi nu intotdeauna), exista lucruri mult mai profunde care trebuie lucrate. Dar eu cred ca trebuie sa incepem cu ce avem – sa privim acel lucru, sa-l traim, sa-l exploram, inainte de a putea sti cum sa intram in profunzime. Trebuie mai intai sa ma preocup de ceea ce este, inainte de a trece la altceva.
