Familii fuzionale (nediferentiate) si familii autonome (diferentiate)

Exista o diferenta intre familiile fuzionale (nediferentiate) si familiile autonome (diferentiate).
In familiile fuzionale indivizii sunt fuzionali (neautonomi la nivel psihologic), pe cand in familiile diferentiate, membrii sunt autentici si autonomi.

In familiile cu membri diferentiati, relatiile sunt de interdependenta, unde fiecare isi indeplineste siesi nevoile, fara sa astepte sa-i satisfaca alt membru nevoile proprii, sau, nu insista sa indeplineasca nevoile altor membri daca acestia nu vor iar ei sunt capabili sa si le implineasca. Exista grade si grade de diferentiere in familii.

Persoanele cu grad de diferentiere ridicat sunt autonome, flexibile in gandire si flexibile in relatii, adaptabile, independente, obiective, rationale, cu inteligenta emotionala dezvoltata. Membrii adulti ai familiei isi folosesc toate rolurile (om, profesionist, sot, sotie, mama, tata), nu doar unul predominant si excesiv; ei iau decizii impreuna, implicandu-i si pe copii daca deciziile ii privesc si pe ei, negociaza democratic valorile fiecaruia, respecta activitatile personale ale celorlalti membri, rezolva disputele prin comunicare (nu prin tacere sau agresivitate), conlucreaza si isi impart activitatile casnice-administrative, astfel incat fiecare sa fie responsabil pentru o activitate in cadrul familiei, au empatie unul fata de altul.

In aceste familii gradul de intimitate este mare, pesoanele exprimandu-si gandurile si sentimentele direct, autentic, nemijlocit, insa tinand cont de sentimentele celorlalti. Membrii nu se tem de sentimentele negative exprimate, ci le incurajeaza, si vorbesc despre ele. Chiar daca exista conflicte, acestea se rezolva fara a se acumula resentimente si a se forma coalitii patologice.

Persoanele nediferentiate – fuzionale sunt rigide atitudinal, cu multe preconceptii si prejudecati, foarte emotionale, nerationale, neautonome (indiferent ce varsta biologica au), dependente emotional, incapabile sa gandeasca cu mintea lor, ci “gandind” cu mintea altora, cu inteligenta emotionala joasa.

Paradoxal, persoanele “emotionale” nu au inteligenta emotionala buna, deoarece unele dintre componentele acestui tip de inteligenta sunt chiar: constientizarea emotiilor, capacitatea de a lucra cu ele, autocontrolul, toleranta crescuta la frustrare. Tocmai aceste componente nu sunt antrenate in persoanele inalt dependente, fuzionale. Ele traiesc in relatii de codependenta.

Intr-o familie disfunctionala, cu membri nediferentiati, este dificil de atins autonomia si individualitate. Nici un membru nu isi cunoaste nevoile proprii, se ingrijeste de nevoile altuia, sau pretinde altui membru de a-i indeplini constant nevoile, neasumandu-si nici unul sentimentele si nevoile proprii. In aceste familii gradul de intimitate este de fapt mic, deoarece membrii lor nu isi exprima direct gandurile si sentimentele, ci “lasa” sa se inteleaga, acest mod de relationare fiind de fapt plin de presupuneri si confuzii. Exprimarea unor sentimente si ganduri este interzisa in astfel de familii si de aici patologia. Mai mult decat atat, presupunerile si neexprimarile directe cresc gradul de fuziune, fiecare membru nestiind ce vrea cu adevarat celalalt. Membrii acestei familii nu se trateaza ca pe niste oameni capabili de a rationa, ci se desconsidera.

Distribuie acest articol

Exercitiu de constientizare a emotiilor si gandurilor

Pot vedea toate fatetele unor probleme sau vad doar “in nuante de alb-negru”, irational, in extreme, generalizez, dramatizez, exagerez o situatie?

Etichetez pe cineva sau o situatie, fara a gandi contextul si nuantele?

Ma observ des vorbind cu “trebuie sa”; ma blamez si blamez pe altii des?

Sunt mereu ingrijorat? Ma comport ca o victima, sunt perfectionist/a, hipercritic/a?

Am tendinta de a avea obiective irealiste? Am pretentii irealiste de la mine si de la altii?

Vreau ca toate lucrurile sa fie facute “perfect”?

Cat de bine imi cunosc si imi identific sentimentele si emotiile?

Fac diferenta intre emotiile adaptative (tensionare,tristete, preocupare, incordare, mahnire, suparare, neliniste, dezamagire, ingrijorare, anxietate minima, stare de deprimare minima) si emotiile dezadaptative ( anxietate, depresie, rusine, vinovatie, disperare, inspaimantare, panica, alarmare, deznadejde) ?

Cat de bine imi accept sentimentele pe care le-am simtit de-a lungul timpului : abandon, nesiguranta, gelozie, invidie, excludere, neputinta, privatiune, neglijare, vulnerabilitate, insatisfactie?

Stiu cand sunt adaptative emotiile pozitive (optimism, veselie, fericire, voiosie, multumire, satisfactie, incantare, entuziasm, jovialitate, dinamism) si cand nu sunt adaptative ?

Stiu sa diferentiez intre starile de : furie, tristete, teama?

Constientizez cand intru intr-o anumita stare?

Stiu sa observ sentimentele si emotiile celor apropiati? Ma pun in pielea lor?

Pot sa accept greselile mele si ale celor din jur?

Ce ma poate ajuta sa analizez o situatie in nuante diferite, rational, realist?

Imi fac un plan pentru a rezolva problemele sau sunt impulsiv/a?

Am timp sa vorbesc cu mine insumi? Sa imi tin un jurnal?

Stiu cum se simt cei apropiati in diferite situatii si cum ar reactiona ei?

Imi cunosc ritmul de lucru? Dar pe al celorlalti?

Imi constientizez limitele personale? Dar pe ale altora?

Stiu sa ma pun in pielea altora?

Atiu sa ma ascult si sa il ascult pe altul?

Cum reactioneaza ceilalti la comportamentul meu?

Ce sentimente si stari trezesc in ceilalti comportarea mea?

Sunt capabil/a sa ascult ceea ce spune celalalt fara sa il contrazic si sa-l critic?

Sunt capabil/a sa inteleg punctul de vedere al celuilalt, chiar daca suntem in contradictie de idei?

Cum ma descurc cand simt furie, frica, tristete?

Stiu cum reactionez la stres?

Cum abordez conflictele la locul de munca?

Cum ma descurc cand un apropiat se afla in dificultate (e stresat, tracasat, trist) ?

Am reusit in ultimul timp sa imi programez viata in asa fel incat sa nu ajung in situatii stresante? Daca nu, cum ar fi de dorit sa gandesc si apoi sa actionez pentru a rezolva situatiile de viata neprevazute cu minim de energie si cu maxim de eficienta?

La ce ma ajuta starea prin care trec la un moment dat? Ce rol are ea pentru mine? (oricat de ciudat ar parea, starile noastre ne ajuta sa ne constientizam problemele si sa ne schimbam pe noi insine)

Care sunt nevoile mele reale?

Ce as putea face sa reactionez mai adaptat intr-o anume situatie?

Imi imaginez mai multe metode de a rezolva o problema sau conflict? Care ar fi acelea?

Iata cateva dintre intrebarile care ne pot ajuta sa fim mai constienti de emotiile noastre, de gandurile si actiunile noastre.

Distribuie acest articol

Furia – o exprimam sau nu?

Multi copii nu sunt deloc incurajati sa-si exprime sentimentele negative, ci sa si le nege. Multi parinti reactioneaza violent sau ironic cand copiii lor nu sunt cuminti si obedienti. In acest fel copiii invata ca nu-i ajuta cu nimic sa-si exprime emotiile. Invata sa nege, sa isi ascunda adevaratele emotii, sa isi inghita furiile, fricile, tristetile. Copiii invata din nefericire ca “nu trebuie sa ripostezi si sa iti spui drepturile”, ca nu este frumos “sa fii manios”, de parca mania ar tine de frumusete, nu de supravietuire. Copiii abuzati, cand cresc, nu realizeaza ca au fost victimele unor abuzuri. Sunt victime ale abuzurilor care iau aparararea agresorului, considerand ca acela avea dreptul de a le face rau.

Neexprimarea furiei sta de foarte multe ori la baza starilor depresive. Neexprimarea emotiilor de furie si tristete autentica duce la tulburari depresive. Furia este introiectata in sine si face ravagii in propria persoana din puct de vedere psihologic, dar si fiziologic. Daca unii oameni isi inghit furia, altii o exhiba neadecvat prin violente verbale, folosind ironia, sarcasmul muscator, malitiozitatea. Acest mod de exprimare este la fel de nesanatos ca si exprimarea furiei prin agresivitate fizica.

Important este ca ne putem schimba comportamentul defensiv, pasiv-agresiv, in comportament asertiv. Studiile psihofiziologice arata ca exprimarea functionala si autentica a furiei-maniei este nu numai benefica pentru fiecare ci si clarificatoare in orice relatie (cu conditia ca persoana din fata ta sa aiba un comportament deschis, autentic si ea, altfel pot aparea reactii adverse) . Insa chiar si in acest caz, merita sa-i spunem cum ne simtim cand ea ne-a facut o nedreptate.

Primul pas catre impacarea cu sine si cu trecutul, cu acel altul care te-a ranit, este sa iti accepti furia si durerea aferenta. Gandeste-te ca sentimente ca furia, ura, resentimentele, dispretul, mania, pe care le nutresti pentru cineva fierb in tine ca intr-o oala cu presiune. Daca capacul este dat la o parte, multe dintre sentimente se evapora…insa daca capacul este tinut inchis, sentimentele devin periculoase pentru tine si altii. Este necesar sa accepti furia si s-o exprimi. Este important sa iti exprimi furia, nu s-o negi sau s-o refulezi. Poti sa iti exprimi furia prin comportament asertiv, nu agresiv. A exprima asertiv inseamna a spune persoanei ceea ce te-a suparat si cum te-ai simtiti in acea situatie, pe un ton ferm insa egal ca si tonalitate. Poti deasemenea sa te definesti pe tine, sa exprimi ce accepti si ce nu accepti de la cealalta persoana. Curajul de a fi responsabil inseamna a avea puterea de a spune lucrurilor pe nume cand nu iti convine. Nu inseamna sa fii agresiv, arogant, jignitor, sarcastic, ci afirmativ, echilibrat, sa-ti afirmi drepturile, sa stii ce drepturi ai, sa lupti pentru ele fara a fi incrancenat.

In situatii actuale, pentru probleme actuale poti sa iti exprimi furia asertiv : Sunt furios/oasa pe tine pentru ca…” Acelasi lucru nu este indicat pentru situatii trecute, mai ales din copilarie. Persoana pe care esti furios/oasa se prea poate sa nu tina minte ce v-a infuriat, sau se prea poate sa nu considere demn de luat in seama. Nu este eficient sa-ti exprimi furia trecuta direct in prezent, pentru ca starnesti conflicte care nu duc la reconciliere si rezolvarea problemei. Este important sa-ti exprimi furia asertiv, deoarece altfel poti s-o trasmiti mai departe inconstient generetiilor ce vin sau s-o transferi pe alte persoane prezente care nu au nici o vina ca seamnana cu agresorul tau din trecut.

Distribuie acest articol

Prima sedinta in terapia copilului (Violet Oaklander) – partea III

Desi am indoieli despre valoarea testelor, aplic si eu o parte din ele. Cateodata aplic teste ca mod de a intra in relatie cu copilul, la inceputul relationarii noastre, desi testele pot de asemenea sa creeze si sa mentina distanta. Testul “Deseneaza o persoana”, Testul ” Fa un desen care sa se numeasca familia mea”, Testul “Casa-Copac-Persoana” au sarcini simple pentru majoritatea copiilor. Este nevoie ca procesul efectiv de evaluare sa fie unul continuu, de vreme ce nimic nu ramane la fel cum este. Noi si copiii cu care lucram suntem intr-un flux continuu de schimbare, influentat de evenimentele schimbatoare din jurul nostru. Copilul dezvaluie multe lucruri prin intermediul desenelor, iar eu imi intrerup propriile judecati de valoare. Interpretarea are o valoare mica daca nu este folosita ca un indiciu pentu o explorare ulterioara. Copilul poate omite mainile dintr-un desen dintr-o varietate de motive. In analiza finala, doar copilul stie de ce.Daca un copil deseneaza siluete mici, pe un coltisor al unei foi mari de hartie, poare ca intr-adevar nu se simte in siguranta si este infricosat. Dar frica si nesiguranta sa aparente pot deveni evidente doar in aceasta situatie unica : intalnirea lui cu mine.

Un copil in varsta de 8 ani, dupa ce l-am rugat sa deseneze o persoana, a intrebat :”De ce?” I-am spus ca ma va ajuta sa aflu anumite lucruri despre el. Cand am terminat a vrut sa stie ce am descoperit. Eu m-am uitat la desenul lui si am spus:” Pai, vad ca-ti place culoarea rosie si persoana din desenul tau zambeste, deci poate ca te simti bine acum. Ai facut un desen foarte mic, banuiesc ca nu prea ai chef sa faci desene mari astazi (facand un gest amplu cu mana), ci doresti sa ramai intr-o zona micuta. Iti plac florile, pentru ca sunt destul de multe flori aici. Este ceva adevarat din ceea ce am spus? El a zambit larg si a incuviintat din cap, fiind de acord cu presupunerile mele.

Cateodata folosim intreaga sedinta initiala ocupandu-ne de problema prezentata – mai intai cu parintii si apoi cu copilul singur. Eu cred cu tarie intr-o confruntare deschisa a problemei. Pana la urma, in acest moment stim cu totii de ce suntem aici, asa ca de ce sa nu ne si ocupam de asta? Ceea ce spun pare ceva evident, insa din experienta mea cu mai multe familii in consiliere, problema este adesea evitata sau ascunsa pana la momentul magic, sau :” Nu este nevoie sa o mentionam, o sa se rezolve de la sine.”

Un baiat in varsta de 13 ani a venit la mine impreuna cu parintii sai din cauza unui enurezis cronic. Dupa etapele preliminare, eu am spus:”In regula, cu totii suntem de acord ca enurezisul este motivul pentru care Matei este aici, dar acum as vrea sa aflu ce simtitit fiecare in legatura cu asta. Tatal cu ochii in lacrimi a spus :”E asa o usurare sa spun deschis ceea ce simt despre asta. Ultimul terapeut la care l-am dus nu a mai vorbit niciodata despre acest lucru, dupa ce i-am explicat situatia la telefon cand am facut programarea si ne-a sfatuit sa nu vorbim despre asta si nu ne-a primit pe toti trei impreuna.” Matei, la a doua sedinta, in timp ce picta un ocean mare pentru a infatisa cum se simte atunci cand se trezeste in patul ud, a confirmat faptul ca el si terapeutul anterior nu au vorbit niciodata in mod specific despre asta.

Pentru mine “problema prezentata” este cgiar simptomul prezentat. Stiu ca, de regula ( desi nu intotdeauna), exista lucruri mult mai profunde care trebuie lucrate. Dar eu cred ca trebuie sa incepem cu ce avem – sa privim acel lucru, sa-l traim, sa-l exploram, inainte de a putea sti cum sa intram in profunzime. Trebuie mai intai sa ma preocup de ceea ce este, inainte de a trece la altceva.

Distribuie acest articol

Prima sedinta in terapia copilului (Violet Oaklander) – partea II

Ma intereseaza sa clarific foarte bine faptul ca aud ca parintele sau profesorul este ingrijorat cu privire la vreunul dintre comportamentele copilului, dar va deveni de asemenea clar si faptul ca nu neaparat iau de bun tot ceea ce se spune. De asemenea voi stabili a cui este problema de fapt. Daca copilul este de acord ca exista o problema, atunci vreau sa stiu despre asta, daca nu este de acord, specific clar faptul ca sunt constienta si de acest lucru si anume ca problema este a scolii sau a parintilor si nu a lui. Acest lucru este de natura sa-l destinda pe copil.

De exemplu o mama si-a adus fiica in varsta de 6 ani in cabinetul meu si mi-a spus ca invatatoarea ii recomandase copilului consiliere pentru ca musca si lovea alti copii si nu avea nici un prieten. Mai intai a fost nevoia ca acest copil intelegea, pe cat posibil, ce insemna consiliere. Apoi, cand am intrebat-o daca este de acord cu faptul ca musca si loveste alti copii si ca nu are prieteni, ea a spus :”Ba eu am prieteni!” Eu am spus :”Cred ca invatatoarea ta este ingrijorata – asta-i problema ei. Cumva, ea , invatatoarea si-a facut ideea ca tu nu ai prieteni si isi face griji cu privire la asta si de asemenea crede ca tu lovesti si musti”. Am intrebat-o pe mama daca ea credea ca fiica ei nu are prieteni. Mama a spus: “Petrece mult timp in casa, dar are un prieten care sta pe strada la cateva case de noi si cu care se joaca”. Asa ca eu am spus: “Atunci dumneavoastra nu considerati ca asta ar fi o problema?” “Nu”, a raspuns mama, “nu m-am gandit niciodata ca asta ar fi o problema”. Asa ca totul s-a redus la faptul ca acest lucru este problema invatatoarei. Copilei i-a placut asta foarte mult si a devenit, in mod evident, mult mai relaxata.

Cu totii avem nevoie sa descoperim un mod de a incepe relatia – inceputul este adesea dificil si stanjenitor. Dupa ce problema adusa in discutie este atribuita, rog adesea parintii sa astepte afara, in timp ce eu vorbesc cu copilul. Copilului i-as putea spune ceva de genul ca voi face tot ce pot pentru a indrepta lucrurile, ca vom face niste lucruri care vor fi distractive, ca voi descoperi lucruri noi despre el, si sper ca si el la fel, si ceva despre confidentialitate. In general copilul s-a uitat deja prin cabinet si a vazut jocurile si jucariile, tablia de pictat si tava cu nisip – toate il uimesc si incepe sa se simta interesat. Daca mai este timp, as putea sa-l invit pe copil sa se uite mai atent prin camera, sa vada ce lucruri am. Sau il rog sa deseneze o persoana si o casa sau vreo imagine. Ii explic ca vom folosi unele din lucrurile din cabinet si ca vom si vorbi. Ii spun ca uneori vom vorbi despre sentimente, ial alteori vom picta sentimente.

Distribuie acest articol
1 2 3 4 5 14